Urare

Zambetul este un gest profund si un dar deosebit, mai ales intr-o lume in care incruntarea "cucereste" tot mai multe chipuri. Astfel, cand oamenii devin tot mai indiferenti la problemele semenilor lor, un zambet acordat celui de langa noi sau unui om nevoias s-ar putea sa faca mai mult decat o lunga convorbire sau un ban aruncat in graba. Doar cand zambim iubind, insa, vom putea cunoaste cat bine poate face un zambet.

Fiecare gest frumos este o manifestare a iubirii. Gestul este precum o samanta care, sadita in sufletul celui de langa noi, poate rodi inmultit. Prin gesturi ne exprimam trairile sufletesti, un singur gest putand arata ceea ce nu dorim sau nu reusim sa spunem printr-o multime de cuvinte. Fiecare gest poarta cu sine un mesaj, potrivit gandurilor aflate in inima celui care il face. "Cum iti sunt gandurile asa iti este viata!" Astfel, cand gandurile noastre sunt bune, acestea iau forma unor gesturi frumoase, iar cand acestea sunt tulburi, ele iau forma unor gesturi distrugatoare, care nu odihnesc sufletul celui de langa noi.( Teodor Danalache)”

Zambiti iubind, iertati intarindu-va in iubire, cereti iertare inlaturand ultima ramasita a orgoliului vostru, oferind astfel adevarata libertate inimii… Acolo unde exista iubire, binele se gaseste prin excelenta si este izvorul oricarui gand, cuvant sau fapta buna.

LA MULTI ANI, PLINI DE TIHNA, IUBIRE SI MULT BINE!

Metamorfoză

“Parca am uitat sa ne mai bucuram de lucrurile simple din viata noastra. Ne-am lasat manipulati, inca de mici, de castele si printese, iar mai apoi, de case moderne si masini puternice, incat am ajuns sa calcam peste margaritarele ascunse in gesturile si lucrurile simple.

“Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea”.

(Rabindranath Tagore)

Se rostogolesc clipele nestăpânite prin mine,

destul cât să-mi topesc sufletul de bunăvoie în tine.

Ce calde şi tandre sunt serile noastre,

în care liniştea e spartă doar de aştri

ce se clatină pe cer şi de vorbele nerostite,

crescute singure pe trupuri, ca nişte mângâieri.

Uniţi într-un fel de ludică furtună,

fiecare moleculă ni se împreună

şi vom rămâne printre ceruri

două focuri mari de dragoste sfântă,

în care destinul şi-a făcut adăpost.

Neastâmpăr

Într-o seară, aşa pe la vremea când amurgul îmbrăca o mantie roşie, am început să navighez printre gânduri. 

Ziceam în sinea mea că în trecerea timpului peste noi, adeseori binele se împleteşte cu forme de risipă care generează în fiinţa aceasta griji şi te face să ridici ochii spre cer. Strigăte, şoapte, lumini şi umbre, râvnă, dorinţă, vise, împliniri, o cutie întreagă de şanse. Ţi se dau sau ţi le faci…?

Un colţ de cer şi zeci de mâini invizibile te veghează… crezi ? Cu fiecare prag trecut simţi cum ţi se scutură din cârcă pietrele tăcute care-ţi îngreunează călătoria. Împleteşti printre momentele acestea şi bucăţi din sufletul tău. Merită? Eu cred că da… atunci când recunoşti cu toată suflarea ta că eşti până la urmă o creaţie, nu Creator şi că:“Noi punem păcatul, orgoliul, sete pământească, voluptate, curiozitate, întuneric. Dumnezeu pune restul.”(C. Noica - Jurnal Filozofic).

Termin călătoria printre gânduri şi spun: măsura lucrurilor e dată întotdeauna de lumile pe care le descoperi în tine cu fiecare aşteptare cuminte şi pură, împlinită.

Noapte bună !

Bocet

„Nu ştim unde ne este esenţialul. Alegem între una şi alta, în fiecare ceas al vieţii, dar fără controlul legii noastre. Sau poate: fugim de propria noastră lege, alegând.”
(Constantin Noica – Carte de înţelepciune)


  
Ne pierdem deseori printre straturi de cuvinte. Mult mai adânc decât izvorul ce se topeşte în mare. Fiecare gest, rămas suspendat undeva la jumătatea timpului, adoarme întunecând sufletul ce stă bine ascuns în trup. Miresme de raze reci se îngrămădesc în fiecare celulă şi fiinţa aceasta apune cândva, într-o tăcere neterminată. Într-un final, nimicul amplifică cu sălbăticie puţinul firesc scuturat de pe o aripă de înger. Totul pare o fugă în somn.
          Să nu-ţi vină să te revolţi împotriva acestui Univers, tot mai înfipt în haos şi nedumerire?

Te port în mine

Mă tulburi şi mă linişteşti şi mă tulburi iarăşi, când din ochii tăi văd cum evadează stoluri de vise care-mi străjuiesc lumea. Simt în adâncul meu cum iubirea construieşte în noi o linişte magică şi totul devine dintr-o dată o mică stea în acest univers văzut şi nevăzut. În astfel de clipe simt cerul atât de aproape încât pot atinge cu vârful degetelor razele soarelui la răsăritul lor. De aceea te iubesc, pentru că porţi în tine lumina tuturor florilor nedeschise încă şi zâmbetul cerului între răsărit şi amurg. Poate de aceea port în mine fiinţa ta, oriunde mă duc.

Mi-e dorul zbor şi mi-e senin
În beznă când mă frânge,
Iar dragostea ţi-o simt deplin
Când mâna ta m-atinge.

Săruturile-ţi simt şi mă îmbată
Când gura ta pe-a mea se odihneşte,
Iar palmele-ţi pe trupu-mi se desfată,
Fiori mă ard, iubirea mă robeşte.

O ploaie de dorinţi mă hăituiesc
Cu fiecare dulce-a ta privire,
Îmi eşti surâs, eşti şoapta ce-o doresc,
Şi-mi umpli inima cu-atâta fericire.

În tine mă ascund ca-ntr-un ocean,
Şi dorul mi l-ai stins sub clar de lună,
În fiinţa mea te-am strâns şi te chemam,
Revino, alintă-mă în clipa ce-o să vină!

Jurnal (IV)

„Cu ochii lui curaţi, ca un cer de vară, mă privea din prag şi parcă uitase de el, dăruindu-mi-se cu totul. Am descoperit atunci în sufletul meu ceva ce părea a fi un sentiment venit din veşnicie sau, mai degrabă, un legământ, căci sentimentele vin şi pleacă, dar iubirea rămâne. Iubirea aceea pe care o simţisem atunci, avea să-mi umple fiinţa pentru totdeauna. Nici măcar nu făcusem vreun efort să primesc o astfel de iubire. Se născuse pur, dar atât de simplu dinlăuntrul meu şi începusem să percep cu inima minunăţia fiinţei lui. Desluşeam curăţenia şi cuminţenia sufletului şi brusc, reuşi cumva să-mi citească rugămintea tăcută de pe buze: „Îmbrăţişează-mă!”. Acest bărbat neobişnuit de tandru şi ocrotitor îmi înconjură mijlocul cu mâinile şi într-o îmbrăţişare pătimaşă, am scos un oftat. Îl iubeam aşa de mult încât nimic nu strica clipa, poate doar tremurul meu, în imensul acelei bucurii. Îmi îngropasem faţa în umărul lui şi simţeam cum întreaga fiinţă mi se dizolvă molcom. Eram sigură că el era dragostea pe care o aşteptam şi o doream cu atâta ardoare.”

P.S. Am certitudinea că unele lucruri din viaţa mea sunt veşnice: sufletul şi iubirea noastră!

Jurnal (III)

„ Tocmai atunci când ultimul gând al meu despre mica oază de linişte pe care o percepeam se stinse, ceva din afara mea mă tulbura molcom. Erau cuvintele tale, aşternute pe o foaie de hârtie …” Tu eşti sufletul meu, pentru totdeauna”… Parcă fiecare cuvânt avea ca pecete un zâmbet. O adiere trecea uşor, ca o şoaptă, peste buzele mele şi încercam să murmur ceva. Citeam cu inima fraza, de la un capăt la altul, de câteva ori şi simţeam că mă învăluie o perdea de stele răsărite nu ştiu de unde, făcându-mă să zbor… Suspinând, mi-am dat seama că întreaga frumuseţe a lumii acesteia poate încăpea într-un singur om. În spatele cuvintelor percepeam bunătatea şi iubirea unei inimi pline de farmec şi descopeream omul cu care doream să trăiesc în mijlocul tuturor lucrurilor. Împreună cu raza puternică de soare care a pătruns în cameră, uşa s-a deschis şi ai apărut tu.”

va urma

                                                        

Jurnal (II)

„ Priveam în mine şi tot ce puteam face pentru moment era să mă eliberez de singurătate şi de neputinţă. Cineva, undeva, trăieşte sigur pentru mine. Ştiam asta, aşa cum ştiam că zorii strâng noaptea sub mantia lor, iar stelele se preschimbă în rouă în fiecare dimineaţă. Singurul lucru care mă mai ţinea în viaţă era speranţa şi încercam să o menţin vie în latura mea umană, frumos şi firesc, într-o realitate necesară. Pentru prima oară mă simţeam înconjurată de linişte. Eram sigură că vedeam cu ochii şi simţeam în adâncul fiinţei mele împlinirea unui vis vechi. Acela de a dărui şi primi iubire. În spatele pleoapelor simţeam lacrimi de bucurie.”

va urma

Jurnal (I)

Tolănită pe canapea şi mângâiată cald de soarele ce străbate nestingherit geamul camerei, decid între două gânduri că trebuie să scriu. Trecut, prezent, viitor, le aşez frumos în vârful peniţei şi încep călătoria prin tumultul meu interior. Nu-mi pot imagina scrisul decât contopit cu muzica. Picături de sunete se desprind din pianul lui Clayderman, pe care-l aud răzbind din difuzoarele ataşate calculatorului.
Dintr-o dată timpul se opreşte, iar senzaţia e una desăvârşită. În cuvinte mătăsoase încerc să dau un sens nou existenţei…


„ Buzele mele s-au rugat neîncetat pentru iubire şi la revărsatul zorilor, când vorbele s-au prefăcut în cântec, bucuria a căpătat formă. O formă pură de dăruire, de înţelegere, de sens. Sălăşluia de mult înlăuntrul meu, iar acum explodează în daruri nesfârşite. Sufletul meu a ales sufletul tău, ca să capete o linişte veşnică. Zi de zi, ceas de ceas, toate contrazicerile vieţii, obstacolele şi răutăţile, se pierd în iubirea care întruneşte tihna şi dăruirea laolaltă… „

va urma

Clipa mea

                                            

Întreg Universul vibrează

şi dincolo de el

eu am fost firavă clipă,

peste-a umerilor lumi.

Cu ochii închişi,

simt cum somnul

curge limpede,

peste sufletele fără timp.

Spaime moi prevestesc

din când în când vise.

Înlăcrimată şi mută,

cu buzele înţepenite pe cuvinte,

te chem…

Pentru mine, un singur zâmbet

de-al tău sau un gest tandru,

poate fi casa mea.

Şi Universul poate vibra

dincolo de tumult,

cu spaime cu tot.

Între tăcere şi zumzet,

alunecând pe pleoapa cerului,

mi-am ales alt Univers,

care începe şi se sfârşeşte cu tine.

Fiori

”Îţi poţi crea propriul univers pe măsură ce trăieşti. Cu cât imaginaţia ta este mai deosebită, cu atât mai puternic universul. Când vei înceta să visezi, universul tău va dispărea”
(Winston Churcill)

Îmi amintesc cu plăcere ziua în care ne-am întâlnit pentru întâia oară. A fost o zi de iulie mai frumoasă ca niciodată.

Aşteptându-te mă încerca un sentiment ciudat de teamă. Îmi încolţise în minte o sămânţă de gând care nu-mi dădea pace deloc. Întrebări de genul: mă va plăcea, cum mă va percepe îmi zguduiau oarecum fragila siguranţă… Şi gândul acesta mă irita, mă dezarma şi cel mai ciudat lucru era faptul că mă simţeam împietrită de o oarecare spaimă. O spaimă născută de mult sau mai degrabă un complex de inferioritate pe care-l simţeam ( mai vag, mai diluat ce-i drept cu trecerea timpului) dar acelasi în natură, în raport cu celelalte femei pe care le vedeam mai frumoase, mai sigure pe ele. Încercând să nu dau în lacrimi aud brusc vocea persoanei de la informaţii care anunţa venirea trenului. În momentul acela gândul mi se sfârşise brusc… Ai apărut în faţa mea la câţiva metri. Simţeam un vânt uşor care-mi învăluia trupul şi sufletul cu fiori calzi. Privirile ni s-au întâlnit şi tu mi-ai zâmbit dulce, cald si limpede cu toată fiinţa. A fost clipa în care am dat drumul unei fericiri prea mult timp zăgăzuită în mine. Atunci am început să-mi construiesc propriul univers alaturi de tine.

 

Contopire

Scriu. Scriu cu sufletul, fiecare cuvânt şi creionez astfel propriul meu univers, în care iubirea ta cade peste mine ca o ploaie. Mii de stoluri de fluturi, trăiri, sentimente, lucrurile toate se îmbină şi se topesc într-o existenţă unică. Urmez vibraţia sufletului tău şi simt mireasma liniştii. Îmi place când ştiu să te aştept… când deschizi ochii dimineaţa, când buzele tale îmi pecetluiesc ziua, unindu-se cu ale mele, când seara braţele tale mă cuprind, ocrotindu-mă. Ţi-am descoperit fiinţa într-o multitudine de forme. Şi uite-aşa, te-am cunoscut. Nu numai pe tine ca individ, ci şi ca un fragment al vieţii mele, pe care l-ai umplut cu sufletul tău. Dăruindu-mi-te, am găsit în tine deplinătatea fericirii şi desăvârşirea în iubire. Văd lucrurile în aceleaşi culori ca şi tine… Primeşte rogu-te ca ofrandă veşnică sufletul meu!

Un gând înfăşurat în Dumnezeu,
hrănit cu simfonică armonie,
se ridică asemenea unui psalm
peste suflarea-mi omenească.
Mi-e îngăduit să-l înţeleg
şi să-l aştern în sihăstria cuvintelor,
începând cu prima picătură de pe buza mării,
până în zbuciumul misterios al furtunii…
Un gând ca o strădanie,
ce tânjeşte spre o legătură cuminte,
între atomii flămânzi ai luminii
şi spiritul de o liniştită perfecţiune,
pătrunde în suflarea inimii mele.
În juru-mi se îngrămădeşte infinitul
şi descopăr singurul lucru invizibil din tine…
Sufletul.

Freamăt ruginiu

Ascult tăcerea frunzelor care tânjesc spre adormire. După norii obosiţi de vreme, raze tăioase îţi mai mângâie faţa din când în când. Cu o adiere tandră, timpul îşi creionează liniştea în mirosul dulce de struguri striviţi. E limpede că dincolo de freamătul roadelor coapte foşnesc ultimele bucăţi dintr-o existenţă care moare treptat… ca mai apoi să renască în fărâme fragede de muguri ascunşi în pământ, cu soarele chicotind deasupra.
E toamnă!
 

Autumnală

Norii au tras cortina
peste un cer liniştit;
prin paravanul rece,
apusul a început
să zâmbească sângeriu.
Miros de frunze
mistuite de timp,
traversează tăcut
aerul obosit…
O ploaie ascuţită
ciopleşte eterul,
dizolvând praful
dintre cer şi pământ.
În timp ce picurii
ning transparent,
o toamnă târzie
îşi numără orele largi,
prin văzduh.

Deasupra vieţii

Mi-ai dăruit zile 
cu poezii cuminţi şi aşa am învăţat

să ascult şoapta 
visului ascuns în spatele stelelor.

Cu arome de dor 
mi-ai îmbrăcat sufletul şi

simţeam o vâlvătaie dulce cum mă străbate…

De fiecare dată 
când mă scufundam printre genele tale,

iar zâmbetul 
îţi aluneca pe obrazul stâng, îmi oferea

senzaţia unei veşnicii 
care se împlinea în fiecare secundă.

Şi atunci, 
dintr-o dată, în jurul meu lumea se evapora şi

puzderii de clipe molcome îi luau locul…

Toate plămădite dintr-o fericire feciorelnică,

a ta şi a mea, 
de a exista împreună.