Lumina-i de granit

O pace moale cuprinde treptat orizontul.

În spatele norilor, razele se prăbușesc pe încheieturile zilei

și-o lumină pâcloasă, umedă, se așterne în zare, ca un zid.

Cerul își acoperă ochii cu palme negre și reci,

iar timpul devine o tăcere de plumb peste tot.

Din reziduuri de lumină luna își construiește aureola

și fiecare stea se-așază într-o ordine perfectă,

pe întinderea nopții...

O pală de vânt răscolește un pumn de frunze,

care zac chircite pe trupul umed al pământului.

Cerul începe a se sfărâma în clipe de gheață și e frig.

E iarnă... Lumina-i de granit...

Violeta Sandor/drept de autor

Urme de vânt

Cerul și-a vândut sufletul albastru pe un pumn de umbre solitare. Fâșii grele de plumb îmbracă fruntea serii ascunzând sub ele mugurii stelelor.

Nori măcinând fulgere se preling într-un ritm greoi pe catifeaua nopții, sfidând parcă gravitația... Orele picură o liniște aproape primară și, într-un colț, un om de zăpadă pe jumătate dezghețat, mai poartă încă pe umerii lui urmele unui vânt nebun.

Noapte de iarnă

Se frânge cerul în stropi de argint,

Cu sufletul alb atârnă o lună,

Albe zăbrele se aștern pe pământ,

Un vânt nebun îi cântă în strună.

Pustie și rece-i urgia pe-afară,

Păsări și oameni se-ascund pe la case,

O beznă se întinde ca o gheară

Și iarna-ți aleargă prin oase.

Din bolta-cenușă se-mprăștie umbre,

Un viscol prin aer dospește

Și mantia albă se-așterne în tumbe,

Iar flacăra lunii abia mai clipește.

Doze de alb

Se apropie noaptea.

O noapte ce cade

în torente albe.

Din loc în loc,

pe pământul rece și umed

cresc flori de gheață.

O lună plină agonizează

printre vârfurile copacilor,

legănându-se haotic.

E frig, iar vântul plânge

cu ochi plini de brumă.

Atâta liniște coboară

din cerul plin de nea,

încât orizontul își îmbracă

aripile de plumb...

și astfel își mai adună

în suflet încă o iarnă.

Dacă vântul mi-a spus adevărul

Îmi stau pe tâmple muze albe.

Privesc în jur, a început să ningă. Fiori albi mi se agață în păr ca niște fluturi beți de lumină. În ziua asta gri plouă cu îngeri reci ce-și poartă frigul pe transparentele aripi ca niște vise.

Din loc în loc Pământul și-a sfâșiat așternutul de zăpadă și pare doar o existență neagră și străină.

Câțiva nori plumburii îngrămădesc cerul într-un colț și timpul vrea cu orice preț să-și înghesuie gerul pe vârful degetelor noastre.

Peste trupurile copacilor dezgoliți plutește tot mai des ceața ca o respirație monotonă. Luna respiră prin faldurile nopții un aer bolnav și înghețat iar stelele strigă captive din spatele norilor un poem de Gerar. 

Şi totuşi...

Aleargă pe alocuri, ca nişte umbre iernatice, câteva păsări încărcate cu frig. De pe aripile lor negre, iarna încă mai picură culori argintii.

Pământul geme după primăvară sub bruma aburindă şi peste tot miroase a dezgheţ. Pe trupul arborilor vântul cocoşează crengile, ca într-un tablou incomplet.

Timpul a îmbătrânit şi parcă îi este din ce în ce mai greu să călătorească între un apus şi un răsărit.

Şi totuşi, astăzi trotuarul este pavat cu raze.

Scrisoare rece

A sosit vremea ca natura să-şi acopere cicatricile. Printre umbre, nori grei cern fulgi fără pată şi treptat o perdea de nea acoperă soarele, îmblânzindu-l. Pe ramurile stinghere şi goale degete prelungi de gheaţă stau agăţate haotic, sfidând gravitaţia. Un aer rece despică aprig obrajii, flămând şi dureros, în vreme ce vântul modelează discret văzduhul. În jur e atâta linişte încât aud cum trece timpul în chinuri reci, legat parcă de rădăcinile îngheţate ale pământului.

Îmi sprijin obrazul de fereastra mea pictată cu nori şi văd cum cerul pregăteşte covoare de fulgi în mâinile îngheţate ale nopţii. Până la următoarea ninsoare lumina scrâşneşte sub mantia neagră, iar timpul pare că-şi încetineşte ritmul. O pasăre de noapte, strivită de ger, plânge pe limba ei singurătatea şi dorul zilelor senine, pe ramura frântă a unui copac umbră.  

Undeva, într-un colţ de cer, câteva stele abia mijite zâmbesc discret. 

Linişte albă

“Niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci când apusul aproape că îţi ascunde trupul, iar cuvintele par a se naşte de nicăieri, cu o nuanţă de intimitate rar întâlnită în timpul zilei.” 

(Virginia Woolf)

E linişte peste tot. O linişte în care pot să-mi aud până şi gândurile forfotind sub cortina întunericului. 

Mă aşez în faţa ferestrei cu coatele înfipte în pervazul rece şi privesc un punct imaginar. Gândurile mă poartă departe, undeva pe ultima fâşie de apus agăţată de-o crengă. 

Miroase a ger, iar stelele încep să se prindă una câte una de cer, ca de o mătase lipicioasă. Clipele curg atât de cuminţi încât secundele par rupte dintr-un timp învins de tăcere. 

Parcă de nicăieri un fulg de zăpadă îmi poposeşte pe fereastra mult prea caldă pentru el şi dispare într-o picătură. Brusc o mulţime de fulgi se scutură ca la un semn de pe cortina gri-cenuşie a cerului şi începe să ningă maiestuos. 

În timp ce pe-afară frigul înghesuie mâinile în buzunare, aici, în camera noastră luna a început să picteze pe pereţi cu flăcări argintii.

Înfrigurare

E rece peste tot. Frunzele moarte ale copacilor colorează încă cerul, în drumul lor spre asfalt. Pe marginile trotuarelor, franjurii de ferigă adormiți mai tivesc încă piatra. De mult, greierii nu mai învăluie cu cântecul lor verdele ierbii, iar pământul începe să se prindă pe alocuri de omăt, ca de o țesătură lipicioasă. Cerul sprijinit pe un gând alb-cenușiu mai stăruie încă în senin.
În amurg, luna culcată pe ramuri se îngroapă adânc în trupul frunzelor rămase, până spre dimineață.

Undeva spre orizont freamătă vântul, gata-gata să aducă cu el fiori argintii. Mai e puțin până iarna va îmbrăca pământul cu o mătase rece.

Până atunci, peste tot miroase a flori uscate.

Albe ore

E iarnă şi e frig.

Pe albe ore rătăceşte ninsoarea,

asemenea valului unei şoapte reci.

Fulgii cad aproape perpendicular,

într-o linişte tristă,

precum lacrimile de căinţă.

În depărtare răcneşte

un clopot, a plâns.

Dezolant.

Totul doarme: parcul, strada, aleile.

Din spatele unui nor răzbat

câteva umbre galben-cenuşii,

pe sub perdeaua amurgului.

Pe caldarâm se aştern tăceri

plumburii şi fulgi de zăpadă.

O lume rece

Stoluri negre şi zgribulite brăzdează orizontul şi târăsc după ele valuri de gheaţă, croncănind poveşti în vârful ciocului. Vântul pocneşte ferestrele a ger şi nori cenuşii, umflaţi de zăpadă, se încolăcesc unii după alţii, într-un fel de dans. Cu o împotrivire moale, aerul se scutură în fulgi mici şi paşnici, peticind din loc în loc pământul. Ninge. Ninge cuminte, ca şi cum ar curge râuri de stele îndărăt... Pe cerul ce atârnă deasupra caselor, luna se îmbracă în alb argintiu şi se revarsă răcoroasă în toate colţurile. Iarna începe să scrie la picioarele pământului încă o filă din înfrigurata ei reprezentaţie.

Albe desene

Albe şi definitive desene par să căptuşească Universul obosit, cu tente de stranie şi jucăuşă lumină. Mâini pline de zăpezi îmbracă trupul aspru şi îmbătrânit al pământului, de parcă asta ar fi singura soluţie de a ţine timpul pe loc. Orele se scurg disperate, în ritmuri încetinite, ca nişte umbre somnoroase, peste lucruri. Iarna nu şi-a vândut încă sufletul, întinzându-şi tăcerea până dincolo de nouri.

În muguri pare să clocotească frica unei învieri târzii. Somnul se rostogoleşte peste tot, ca într-o cădere continuă şi curând, foarte curând, spaimele lor vor deveni moi, gata, gata să rupă ţărâna îngheţată.

În aerul de-o îndrăzneală rece, se simte un echilibru precar, iar plinătatea fulgilor e gata să se topească într-o lumină creatoare. Până atunci, iarna îşi poartă cu frenezie dulcea ei povară hibernală.

Urare

Zambetul este un gest profund si un dar deosebit, mai ales intr-o lume in care incruntarea "cucereste" tot mai multe chipuri. Astfel, cand oamenii devin tot mai indiferenti la problemele semenilor lor, un zambet acordat celui de langa noi sau unui om nevoias s-ar putea sa faca mai mult decat o lunga convorbire sau un ban aruncat in graba. Doar cand zambim iubind, insa, vom putea cunoaste cat bine poate face un zambet.

Fiecare gest frumos este o manifestare a iubirii. Gestul este precum o samanta care, sadita in sufletul celui de langa noi, poate rodi inmultit. Prin gesturi ne exprimam trairile sufletesti, un singur gest putand arata ceea ce nu dorim sau nu reusim sa spunem printr-o multime de cuvinte. Fiecare gest poarta cu sine un mesaj, potrivit gandurilor aflate in inima celui care il face. "Cum iti sunt gandurile asa iti este viata!" Astfel, cand gandurile noastre sunt bune, acestea iau forma unor gesturi frumoase, iar cand acestea sunt tulburi, ele iau forma unor gesturi distrugatoare, care nu odihnesc sufletul celui de langa noi.( Teodor Danalache)”

Zambiti iubind, iertati intarindu-va in iubire, cereti iertare inlaturand ultima ramasita a orgoliului vostru, oferind astfel adevarata libertate inimii… Acolo unde exista iubire, binele se gaseste prin excelenta si este izvorul oricarui gand, cuvant sau fapta buna.

LA MULTI ANI, PLINI DE TIHNA, IUBIRE SI MULT BINE!

Ninge

Ninge afară.

Atât de alb şi pur încât ai senzaţia că în jurul tău se aştern oglinzi. În zborul lor, fulgii mângâie feţele nevăzute ale îngerilor aşternându-se apoi monoton la picioarele noastre. Fulgi mari, imenşi, fulgi mici, frânţi, fiecare îşi spune povestea în felul propriu. Cei aşternuţi pe buze, povestesc magia primului sărut. Pe cei mai mulţi, încerci să-i prinzi în palmele tale, asemeni viselor. Aceştia sunt fulgii cuminţi, căzuţi din răsuflarea îngerilor.

Cei aşternuţi pe gene, spun povestea lacrimilor. Acelor lacrimi scurse din iubire. Cei trişti, mici şi frânţi, sunt fulgii care spun povestea sufletelor împovărate, neîmplinite.

Plecaţi sau izgoniţi înainte de vreme, aşternuţi liniştit desăvârşind magia pământului, fiecare îşi împlineşte clipa şi călătoria.

Am uitat să vă spun ceva...  fulgii mari şi cuminţi ce mi-au acoperit mie sufletul, au căzut într-un iunie şi erau petalele florilor de cireş.

Ninsori senine

Ninge cumplit în visele mele
cu constelaţii de doruri
din streaşina cerului;
şi toate miresmele cernute
printre stelele ce murmurau ca zefirul
le-am adunat în căuşul mâinilor
ca fiind primele raze de lumină
ce-mi mângâie pleoapele
când privind fereastra
văd trecând în dreptul ei
privirea ta ca o lavă fierbinte...
mi s-a părut preţ de-o fărâmă de gând
că toate florile nasc viori
pe care arcuşul înflorit cu petale albe
compun simfonia zborului ireal;
din tumultul abisurilor cosmice
se-aşează tainic o tăcere
plină de zăpezi albastre
şi ninge... ninge cumplit cu vise molcome
sub obrajii cerului,
cu şuvoaie de iasomii ce gem printre stele
te-aştept, vino...
privirea mea se reazimă mereu
în noaptea târzie, ca vântul înnebunit la ferestre
aşteptând împlinirea
până atunci...
ninge, ninge cumplit în visele mele
cu constelaţii de doruri.