Am vrut

Am vrut să desenez cerul cu bucăți din sufletul meu. Erau pe-afară. 

Rătăceau despuiate de trupul în care au fost sădite cândva. Parcă nu își mai recunoașteau locul... nici timpul sau... anotimpul! Poate pentru că aveau forme și culori diferite și nu se mai potriveau ca să formeze întregul! Cel dintâi, unicul, primit ca dar... la început. 

Asa că m-am răzgândit.

Le-am adunat pe toate și mi le-am înghesuit în palme. Poate că într-un final se vor reconstrui, se vor lipi unele de altele și vor recunoaște până la urmă locul de unde au plecat. Și se vor întoarce în trupul meu mai curate și mai pline de liniști.

Dar pentru asta ar trebui să-mi desfac palmele și să le eliberez! Încă nu pot... Nu mi-am terminat de spus rugăciunile!

Violeta Sandor /drept de autor

De toamnă

Frunze rătăcite umplu-ntreaga stradă,

Vine toamna plină de copacii goi,

Reverențe triste printre crengi, dovadă

Stă doar amintirea unor fructe moi.

E totul gri, văzduhul poartă brume,

Miroase-a foc, a putred și zăpadă,

Lumina plânge roșu peste lume,

Tăceri, din ochii lunii încep să cadă.

Iți scriu

Am așezat pe un perete

o frântură dintr-un colț de cer,

pe care l-am desenat

cu lumina potolită a amiezii.

Pe jos am așternut firele de nisip

din clepsidra timpului și

am făcut o punte

între mine de azi și de ieri...

Undeva pe tavanul de deasupra patului,

se aude zgomotul stelelor

care se înghesuie unele în altele,

rostogolind tăceri.

Peste tot un aer fierbinte și umed,

spânzură ca niște pânze de corabie

peste lucruri și peste mine

acoperindu-mă cu năvalnice ore.

Doar blândețea din privirea ta

seamănă a renaștere,

aici în camera în care timpul

sculptează marginile inimii,

a firii și-a trupului cu inocența din noi!

Se preling răcori

Se lasă seara. Sub coama cerului se adună păsări. Sub aripile lor stau adunate mulțimi de primăveri, dar niciuna ca aceasta.

Un vânt steril se plimbă haotic, dezbrăcând pomii de toată floarea lor. O lună mare, despletită de raze, umezește pământul, acoperindu-l treptat cu un covor fin de rouă... și e frig. Un frig morocănos și insistent.

Ici-colo, nori zdrențuiți împodobesc orizontul, precum o dantelă, iar cerul începe treptat să se frângă, în stropi mari și reci. Câteva stele năluci se joacă baba-oarba, legate la ochi cu fulare de plumb.

Îmbrăcat în răcoare, orașul adoarme sub fulgerele ce macină cerul pe alocuri și-un fel de amorțire începe să curgă alene spre ieri.

..........................................................................................................................................

"Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beție

Și s-asculți pustiul,

Ce melancolie!

Plouă, plouă, plouă"

(George Bacovia - Rar)

Miroase a verde crud

O mână-a dimineții îmi zgârie-n ferestră

și clipele se cern prin sticla murdară,

un soare plânge jos, în camera noastră

prin ochii unei zile de vară.

Sub zări se stinge noaptea abătută,

cu stele ofilite parcă prea devreme

și raze dintr-o lună mohorâtă

se frâng pe crengile grele de vreme.

Din pătura de iarbă și de humă

miroase-a verde crud și a senin...

se zbate aritmic cu aripe de spumă

în alb si negru un fluture blajin.

E-un soare nou cu ochi fierbinți de vară,

pe cer e scris cu stele și cu flori,

dantele de lumină se-ncolăcesc pe-afară

vitralii de culoare se-adună sus, sub nori.

Sub geana zării

Ninge cu petale de lumină.

Ca într-un act final,

Cad florile ca o cortină,

Sub ochii templului solar.

Aleargă fluturi în roiuri albastre,

În leagăn de vânt neturburat,

Un cântec coboară din astre

Și urcă la loc, de roze-mbătat.

Covor de iarbă nouă, plăpândă,

Se-ntinde pe vechile hotare,

Pe ramuri o rază mai blândă,

Răsfață merii care dau în floare.

Constatare

Un fel de amorțire zguduie zarea...

curg nori albi înspre ieri,

aruncând în urma lor fulare de ceață.

Cu aripi de rouă,

cerul se prăbușește în ochii florilor.

Timpul arde secundele

în ritm albastru, dezmorțind ramuri.

Un val de verdeață

se eliberează din strânsoarea rece

și totul se destramă în aripi de lumină.

Câteva stele fără somn

coboară pe umerii pământului,

tremurând argintiu...

Herghelii de gânduri

mi se aștern în suflet.

Primăvara începe a ne spune povești!

Reflecție

Pe obrajii reci ai serii câteva raze obosite stau agățate de orizont, 

însângerându-l.

Stelele și norii se amestecă tumultos, ca într-un joc bizar. A început să ningă timid, cu fulgi fini și rari. Un pui de vânt așază praful argintiu pe tâmpla nopții și pe copacii care par niște statui rugătoare. 

Ici-colo, câteva păsări sihastre tremură pe ramuri, iar croncănitul lor ascuțit pare că taie aerul în mii de fâșii. O lumină alb-albastră se așterne pe jos, lipindu-mi-se de tălpi. E frig, un frig uscat și umed deopotrivă.

E iarnă sau încă nu?

Urme de vânt

Cerul și-a vândut sufletul albastru pe un pumn de umbre solitare. Fâșii grele de plumb îmbracă fruntea serii ascunzând sub ele mugurii stelelor.

Nori măcinând fulgere se preling într-un ritm greoi pe catifeaua nopții, sfidând parcă gravitația... Orele picură o liniște aproape primară și, într-un colț, un om de zăpadă pe jumătate dezghețat, mai poartă încă pe umerii lui urmele unui vânt nebun.