Liniște măruntă

Plouă liniştit, fără mânie,

cu stropi calzi, suprasaturaţi,

dintr-un cer greoi de lacrimi.

Ca într-un vis încărcat cu vedenii,

timpul alunecă printre

moleculele de apă,

modelând Universul cu

o răceală care te strânge...

Din când în când,

printre norii colţuroşi,

lumina scârţâie prelung,

ca un icnet spre pământ.

În tremurul văzduhului

dansează neîntrerupt ploaia,

tatuând obrazul pământului

într-o linişte măruntă.

 

Violeta Sandor/drept de autor

Se preling răcori

Se lasă seara. Sub coama cerului se adună păsări. Sub aripile lor stau adunate mulțimi de primăveri, dar niciuna ca aceasta.

Un vânt steril se plimbă haotic, dezbrăcând pomii de toată floarea lor. O lună mare, despletită de raze, umezește pământul, acoperindu-l treptat cu un covor fin de rouă... și e frig. Un frig morocănos și insistent.

Ici-colo, nori zdrențuiți împodobesc orizontul, precum o dantelă, iar cerul începe treptat să se frângă, în stropi mari și reci. Câteva stele năluci se joacă baba-oarba, legate la ochi cu fulare de plumb.

Îmbrăcat în răcoare, orașul adoarme sub fulgerele ce macină cerul pe alocuri și-un fel de amorțire începe să curgă alene spre ieri.

..........................................................................................................................................

"Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beție

Și s-asculți pustiul,

Ce melancolie!

Plouă, plouă, plouă"

(George Bacovia - Rar)

Sumbră baladă

Plouă...

Aleargă-n neștire

stropi reci și gureșe ciori,

pe-un cer plin

de negre tablouri

și roșii fiori.

Liniște...

Pe ramuri tăcute

amurguri se desfac

și timpul

la geamul meu plânge.

În marșul greoi

al frunzelor pe-asfalt,

parcă și cerul s-a lăsat

în valuri de sânge.

Sumbră baladă de toamnă.

Până când ?

Undeva în timpul ultimelor 30 de secunde tăcerea îmi îngheţase cuvintele. 
O linişte vie prindea contur la orizont în timp ce ziua părea să fi îngheţat în clepsidră…..

Privesc pe geam. 
O împletire absurdă de umbre tatuează un cer senin, bine lustruit, iar ca tabloul să fie complet câţiva nori ca nişte bezele uriaşe încremenesc în văzduh. De pe poliţele cerului încep să se prelingă răcori. 
În colţul străzii doi plopi nătângi îşi scutură lehamitea de pe crengile înfierbântate în timp ce o ploaie timidă îşi caută cu îndârjire adăpost. Posomorâţi şi plini de întuneric, norii încep a se sparge de bolta cerului în milioane de stropi. 
O furtună ca o himeră venită parcă de nicăieri se agaţă de umerii pământului, înrobindu-l. 
Oare până când ?

Ticăituri reci

De ceva vreme cerul nu mai e albastru. Din el plouă cu nesaţ pe strada mată cu lacrimi pline de pământ. Un amestec de galben blând se agaţă dezordonat de orizontul rece, ca o dantelă îmbătrânită de vreme. Nori grei şi lungi înghit cerul atât de hulpav încât peste tot se aştern umbre.

Un vânt astenic înghesuie frunzele pe ramuri într-o dezordine perfectă. În urma lui tăcere. Şi miros de verde prăfuit.

De la fereastra spălată de ploaie privesc cum fug pline de teamă, păsări încărcate de frig.

Răvăşite în ziua neplină, orele se lipesc sfios de lumină cu un amestec de posesivitate şi nelinişte. Şi nimic nu se întâmplă. E tot ca ieri.

Plouă într-o tăcere continuă cu ticăituri seci şi reci care mă tulbură.

Cer ruginiu

Se unduie clipa-ntr-un amurg ecosez,

şi se închid în sine toţi trandafirii,

împreună cu vântul încep să dansez…

până şi luna valsează în ritmul iubirii.

Obosiţi, stropii de rouă se-aşează plăpând

pe firele ierbii de-acum ostoite,

după o vară fierbinte, înfiptă-n pământ,

o toamnă arămie se plimbă cuminte.

E totul pictat parcă de-o mână divină,

un nor de furtună e gata să strige

iar falnicii pomi presăraţi de rugină

aşteaptă tunetele, pacea s-alunge.

Pe cer soarele călător vrea libertate,

dar se supune şi se-ascunde cu greu.

Sub veşmântul unei ploi deşertate

s-a încâlcit bezmetic... un curcubeu.

Déjà vu

 

De la fereastra camerei privesc cum cerul deschis se destramă într-un trup de ploaie. Câțiva nori grăbiți trag înapoi soarele și câteva raze, ca niște frânghii răsucite, poposesc într-o groapă verde. Miroase a busuioc și liniște, iar jocul ciudat al razelor taie parcă cerul în felii de lumină. Brusc, umbrele o iau la goană și totul se clatină amețitor, sfidând aproape gravitația. Coroanele copacilor, rândurile cenușii ale păsărilor, oamenii, toate la un loc se înghesuie sub cerul care se rotunjește peste acoperișurile tremurânde, ca într-un tablou.

Se fărâmițează amurgul și, de la fereastra camerei privesc cum lumini scăpate parcă dintr-un cuptor brăzdează orizontul. Plouă șiroaie, iar tristețea mă cuprinde încet. Aud glasul subtil al stropilor, pe aripile unei păsări ce caută agitată o ieșire spre cer.

Pe umerii pământului se sprijină încă o primăvară capricioasă.

Ploaie de vară

Ploaie de vară, fără vânt, într-un văzduh neclintit. Mă uit în jur, nicio frunză tulburată sau vreo pasăre zgribulită de frică sau praf. Peste copacii osândiţi primele picături timide de apă rămân cocoţate pe vârf, apoi apar altele. Ca la un semn, par a se topi între ele, formând o linie fină ce se ţine de cer. Sub şiroaiele calde auzi iarba cum ţipă de fericire şi undeva, în văzduh, câteva rândunele se încăpăţânează să zboare. Dintr-o dată, cerul pitit în spatele norilor neliniştiţi, devine întunecat şi trist. Nu izbutesc să înţeleg de ce, brusc, mi se face frică. Mă uit la tine, tu te uiţi la mine. Îţi văd un zâmbet în ochi şi îmi dau seama imediat că totul e în regulă. Preţ de câteva clipe, în peticul senin al cerului, a apărut soarele.

Un timp rece şi calculat

Universul îşi mână în apusuri

valurile de umbre cu chip roşiatic

iar stele limpezi străbat cerurile,

printre norii sculptaţi de vânt.

În întunericul tăcut fug câţiva

stropi de ploaie spre caldarâm şi

o horă măruntă şi tristă

umple bezna adâncă.

În noaptea plângătoare

se aud suspine…

Copacii obosiţi îşi leapădă

pe un colţ de iarbă încă verde,

ultimele frunze amorţite.

Toamna şopteşte melancolic

printre zidurile negre un timp

care se repetă în fuga pământului,

rece şi calculat.

Plouă stăruitor

Plouă stăruitor, parcă-ntradins

de ceva vreme.

Rotunzii picuri te ispitesc la somn,

în timp ce norii îşi povestesc drumul

pe cerul plumburiu.

În jur, miros de umed, nepământean,

de haos, îţi umple insistent nările.

E frig şi brusc se face toamnă!

Orele curg obosite,

ascunse bine în zilele Pământului.

Şi nu mă mir când aud furtuna

încreţind ramuri pe geam.

Tot mai des…

Clipe reci

"Plouă...

Şi-n oraşul nostru ploaia cântă,

Cântă ca un fonograf stricat..."

(Ion Minulescu din Universul Literar)

Printre clipele aproape mute se rostogolesc plângând picuri aspri de ploaie. Muguri abia mijiţi ţipă sub mantia udă. Păsări răscolite de vânt îndură insomnia rece pe crengile tulburi şi neterminate. Secundele se ascund unele după altele într-o tăcere amorţită şi totul se colorează cu turme de nori. Pe cerul umed se caţără înverşunat somnul şi curând lumina se dizolvă în clipa unui amurg. Printre picurii aspri plâng orele rodind a netrăire.

Monotonie

Plouă… Plouă lejer din norii cu tonuri opace de gri. Plouă în şuvoaie subţiri printre frunzele abia mijite, lăsând impresia că o perdea de umezeală se aşterne la picioarele pământului. Peste tot, picături incolore ca nişte lacrimi, stau agăţate de frunze şi tulpini încâlcite şi nesfârşite. Pentru o clipă ai impresia că timpul, tăcerea şi viaţa se diluează în monotonia ploii. E linişte… O linişte tulburătoare ce se înalţă ca un fior matinal, asemenea unui fluture amorţit şi te face să te simţi devitalizat. Ţi se face brusc frig şi te cuprinde un somn cuminte, ca o amorţeală ce-ţi răvăşeşte fiinţa şi te îndeamnă la vis. Ce lume rece!

Plouă cu lacrimi de rouă

peste covorul de iarbă crudă.

Din bucăţile de nori violet,

întinse pe cer asemenea

aripilor de fluture,

se dezlipesc umbre…

În liniştea fără pată

vântul scutură cu spaimă

conturul de lumină,

aşezat peste lume.

Ceaţa coboară cuminte,

ca o nălucă, împăcând

lumina şi întunericul

într-un amurg rece.

O lume rece

Sub temelia norilor freamătă raze ca nişte fluturi rătăciţi. Dintr-o dată, prin aerul trist o mână invizibilă stoarce lacrimile cerului. Încep să roiască picuri blânzi, zgribuliţi, indefiniţi spre un pământ trândav, convalescent. Copacii înmărmuriţi preiau frisonul magic al bobiţelor transparente şi-l înghesuie în trupurile lor. Undeva pe o ramură apocaliptică o pasăre stranie veghează marginea drumului şi din când în când protestează printr-un strigăt dureros zidirea ei în singurătate. Brusc, chipul lumii se înfăşoară cu frunze reci, mucede şi totul pare un spectacol glacial, deprimant inspirat din poeziile lui Bacovia. Şi... plouă. Plouă aproape uniform, obedient ca o confesiune. A cerului, prin darul lacrimilor sale.