Bună dimineața!

Printre genele-mi amorțite de somn văd cum mâna nopții se retrage ușor de pe umerii pământului, făcând loc zorilor. Stelele captive de sub norii reci încep să se destrame în clipe de lumină. Câteva triluri fragede se aud în depărtare, ca un fel de grai invizibil. De pe buzele cerului se desprind fiori senini, răspândind în aer o mireasmă de iarbă crudă. Din când în când, un vânt tacticos râcâie colbul de pe drum, împrăștiind umbrele cenușii ale întunericului.

Într-un final, noaptea capitulează și un soare triumfător începe să înroșească orizontul, calm și liniar. Doar pe un colț de cer, o lună indecisă mai poposește pe spinarea albastră, răspândind o briză rece pe ici-colo, ca o himeră.

Bună dimineața!

P.S. La geamul meu, camuflată de frunzele unui copac, plânge de bucurie o mierlă.

În fiecare dimineață.

Efuzie de nuanţe

Am stat într-o seară cu sufletul lipit de cer.
Tăcerea lui izvorâtă din celelalte universuri am încercat să o modelez într-o floare pe care să mi-o prind în păr pentru totdeauna. Nori neschimbători transportau parca lumina prin faldurile nopţii ca un fel de joc şi încet-încet culoare limpezi oglindeau gânduri nevisate, cucerindu-mă pe deplin.
Cu o mână de vânt am început să-mi pictez sângele cu un amalgam de alb-purpuriu, încâlcit cu ceva stele.
Uneori un amestec de bucurie şi emoţie mă face să încerc a cuprinde infinitul, ca mai apoi să tapetez cu el pereţii mei interiori.
În astă seară încep treptat să mă percep altfel, ca făcând parte dintr-un tablou, dizolvându-se parca "rolul" meu uman în nişte zvonuri de umbre.
E o energie nouă, incredibil de calmă şi plină. Şi parcă niciodată n-am fost atât de sigură pe ceea ce simt, ca acum.
Şi totuşi cerul parcă e diferit de la un minut la altul.
În spatele universurilor ceva se întâmplă şi parcă pământul nu e încă gata să primească lumina cu tot cerul în ea. 

Păcat!