Noapte de iarnă

Se frânge cerul în stropi de argint,

Cu sufletul alb atârnă o lună,

Albe zăbrele se aștern pe pământ,

Un vânt nebun îi cântă în strună.

Pustie și rece-i urgia pe-afară,

Păsări și oameni se-ascund pe la case,

O beznă se întinde ca o gheară

Și iarna-ți aleargă prin oase.

Din bolta-cenușă se-mprăștie umbre,

Un viscol prin aer dospește

Și mantia albă se-așterne în tumbe,

Iar flacăra lunii abia mai clipește.

Doze de alb

Se apropie noaptea.

O noapte ce cade

în torente albe.

Din loc în loc,

pe pământul rece și umed

cresc flori de gheață.

O lună plină agonizează

printre vârfurile copacilor,

legănându-se haotic.

E frig, iar vântul plânge

cu ochi plini de brumă.

Atâta liniște coboară

din cerul plin de nea,

încât orizontul își îmbracă

aripile de plumb...

și astfel își mai adună

în suflet încă o iarnă.

Sumbră baladă

Plouă...

Aleargă-n neștire

stropi reci și gureșe ciori,

pe-un cer plin

de negre tablouri

și roșii fiori.

Liniște...

Pe ramuri tăcute

amurguri se desfac

și timpul

la geamul meu plânge.

În marșul greoi

al frunzelor pe-asfalt,

parcă și cerul s-a lăsat

în valuri de sânge.

Sumbră baladă de toamnă.

Ghem de vorbe

Se rostogolesc clipe în tăcere...

Cerul se retrage sfios sub cortina amurgului, iar luna apare ca o pată albă pe buza apusului. Pentru câteva secunde un abur straniu îmbrățișează orizontul până la sânge și în clipa imediat următoare fiori reci de gheață îmi zgârie fața. Copacii despuiați își leapădă umbrele iar vântul rostogolește câteva picături pe caldarâm. Printre nori stau pitiți câțiva fluturi cu aripi argintii anunțând o noapte tremurândă.

Mi-e frig. Îmi cuibăresc mâinile în buzunarele hainei și îmi dau seama că toamna asta adăpostește în ea pulsul repezit al zăpezilor timpurii.

Miroase a frunze arse...

Un tur al sufletului meu

Parcă nu mai știu să scriu sau parcă nu mai pot. Deocamdată. Dar desenez, desenez imagini din lumea noastră.

În colțul de jos al unei coli am așternut câteva flăcări verzi, dintr-un curcubeu imens, și le-am impregnat cu liniște. Apoi am conturat câteva aripi de îngeri albi ca să ne vegheze zilele și nopțile, pentru totdeauna. În partea de sus am desenat cerul. I-am tatuat pistrui argintii pe obraji și flori de lună arzândă. Ici-colo, fragmente de raze dintr-un soare blând au umplut coala de hârtie până la refuz. Să dizolve orice urmă de întuneric. Pentru câteva clipe, un parfum de petale îmi strivește pleoapele și îl arunc la întâmplare, împreună cu câțiva stropi de gând pur și un buchet de vise, ca să întregesc tabloul. Împăturesc cu grijă foaia de hârtie și o așez pe ultima treaptă a orizontului, ca un reper.

De azi nu mai scriu!

Firimituri de infinit

Miroase a dimineață fragedă. Un răsărit cu un soare care a învățat să nu moară, sărută linia orizontului, cald și roșu. Pe colțul mesei se plimbă agale un fior de lumină. Îmi întind mâinile și încerc să cuprind cu ele emoția caldă ce se așterne, dar ea îmi mângâie degetele, apoi mi se răsfiră printre ele ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. Fire prelungi de lumină îmi încălzesc treptat obrajii și pleoapele, într-un amestec de tăcere și strălucire. Cerșesc timpului puțin timp, atât cât să pot cuprinde cu inima și cu gândul câteva raze cu care să-mi îmbrac trupul...

Undeva, afară, vibrează un cântec, un gând miroase a mare albastră și o poezie stă gata să se îmbrace în cuvinte. Un început de zi prinde viață, iar eu, cu vârful degetelor, am reușit să pictez infinitul.

Tablou cu fluturi

Un abur cenușiu și umed se lipește straniu de pământ, ca o mască. Pare o seară obosită pe afară, spălată de ceva ploi și cu nori care stau încă agățați de geana orizontului. Câteva stele înmuguresc ici-colo, parcă aruncate la întâmplare de o mână tremurândă. În liniștea aceasta plumburie timpul valsează în labirintul orelor mute și, din când în când, parcă miroase a nisip umed. Printre zăbrelele norilor, marginile câtorva stele răspândesc o lumină palidă și rece. Parcă indecisă, o lună mare, despuiată, se înfige brusc în pântecul amurgului, biruindu-l. În spărtura cerului apar deodată o mulțime de fluturi, ce încă nu și-au trăit veacul. Aripile lor zdrobesc tăcerea, sângerând orizontul. 

Tu, la ce te gândești?

Zăbovesc din nou în fața unei foi de hârtie... 

Ascult timidă fragmente de gânduri. Cuvinte noi îmi acoperă inima și mă trezesc desenând valuri albastre și calde pe nisipul alb al foii. 

Respir ușor, se simte briza mării, miresme proaspete plutesc insuportabil de plăcut. Nu mai pot scrie în cuvinte, desenez sentimente.

Tu, tu la ce te gândești?

Cuvinte deșirate

Mi-am deșirat cuvintele toate în fluturi albi și reci, ca stelele. Apoi mi-am agățat de buze aripile lor, să se odihnească o secundă într-un cântec... și am închis ochii.

Gânduri, ritmuri, vise încep să danseze pe axa timpului care-și ține deja răsuflarea, în verde și albastru-azur. Și-ncep a se rostogoli clipele în venele mele, atât de repede încât pare că s-au adunat aici anotimpurile toate.

Mototolesc între buze fiorii ce mă cuprind și cuvintele deșirate, îmi șterg ochii inundați de lacrimi și simt cum, înghesuită la pieptul tău, aștept să-mi dai un rost vieții... și nu doar atât!

Notițe

Azi-noapte am cutreierat Universul după un fir de lumină. Într-un final, am găsit-o... stătea ascunsă în vârful unei penițe, gata-gata să se reverse pe rândurile unei foi de caiet. Toate culorile cerului sălășluiau în ea.

Deodată, parcă pe negândite, a început să plouă. Cuvinte pline cu lacrimi de arhanghel stăteau încrâncenate în cerneala prelinsă pe foaia albă, ca niște amprente de lumină. Lumina celestă, înfiptă adânc în trupul timpului, ca un vis dulce de bucurie și liniște. Și peste toate, parfumul tuturor primăverilor, numai bun de așezat între pliurile inimilor noastre.

Pentru totdeauna.

Dacă vântul mi-a spus adevărul

Îmi stau pe tâmple muze albe.

Privesc în jur, a început să ningă. Fiori albi mi se agață în păr ca niște fluturi beți de lumină. În ziua asta gri plouă cu îngeri reci ce-și poartă frigul pe transparentele aripi ca niște vise.

Din loc în loc Pământul și-a sfâșiat așternutul de zăpadă și pare doar o existență neagră și străină.

Câțiva nori plumburii îngrămădesc cerul într-un colț și timpul vrea cu orice preț să-și înghesuie gerul pe vârful degetelor noastre.

Peste trupurile copacilor dezgoliți plutește tot mai des ceața ca o respirație monotonă. Luna respiră prin faldurile nopții un aer bolnav și înghețat iar stelele strigă captive din spatele norilor un poem de Gerar. 

Gânduri îmbulzite

Respir adânc, ritmat, creionul si-a frânt vârful și sângerează rece.

Îmi tac șoaptele și cuvintele dintr-o dată, iar silabele cad din versuri ca secundele în clepsidră. Îmi trec mângâietor privirea peste ele, le adun în pumni și le las puțin să se odihnească. Apoi le trântesc într-o rigolă a uitării dar ele pornesc târâș spre mine. Întind mâinile, literele devin cuvinte oblojitoare în vârful degetelor pe care mi le așez în dreptul buzelor și apoi încep a se prelinge spre malul inimii spre păstrare. Ca niste aripi crescute înăuntru. M-am obișnuit prea mult să-mi îmbrac viața în cuvinte, prea multe cuvinte, numărând astfel clipele doar de pe marginea silabelor. Parcă mi-e greu cu mine când rămân fără litere, ceasurile devin solitare nuanțând zilele în tonuri de gri. Așa că am decis că în lumea mea nu voi forța timpul să se scurgă în umbra tăcerii.

Deși câteodată și foile albe de hârtie au sfințenia lor.