Daca nu...

Dacă nu ar vorbi cuvintele, cu siguranţă fiecare zâmbet al zorilor, fiecare sărut pe care marea il oferă nisipului, fiecare atingere ar zămisli vise şi poveşti în locul lor. Şi totuşi... cuvintele au putere. O putere creatoare care te face să te simţi dincoace de lume, măcar în timpul scrierii lor. Şi uite cum putem construi constelaţii năucitor de frumoase, constelaţii miraculoase în care fiecare pietricică sau ciob să fie prin ele însele fascinante, pline de farmec. Cuvintele...  spirala timpurilor succesive, suspansul dintre totdeauna şi niciodată. Discrete, adânci, vii, îngheaţă clipa în suflet. Tocmai de aceea am hotărât să înghesui atingerile, chipul, nopţile, dragostea, ploaia, ochii tăi şi universul meu între două coperţi. Să fie o alcătuire a întregului drum parcurs între un zbor plin de divin şi un adânc al "infernului" propriu. 

L-aud pe Dumnezeu gândind

Şi-n jur se-aşterne înfiorare.

Pe pământ ninge cu fluturi vibrând,

În cer visele zbor ca o ninsoare.

Mister şi-un timp de-albastru azur

Spintecă dulce cuvântul în două.

Lumina zâmbeşte într-un văzduh pur

Şi ninge cu fiori umezi de rouă.

Pe valuri de nori argintii

Stele de foc dorm ostoite

Aripi şi roze plămădesc taine vii 

Tăcerile-s  iubiri negrăbite.

Imi place

Îmi place că mă gândesc la tine, chiar şi atunci când eşti lângă mine. Îmi place să mă privesc în ochii tăi, atât de plini de viaţă din care pot culege lumini de fericire. Îmi place că pot să mă furişez la pieptul tău printre bătăile inimii şi pot să mă regăsesc acolo, plină de tine. Îmi place să zbor pe aripile pe care le-ai croit din vise şi ecouri nesfârşite. Îmi place împlinirea noastră, contopită cu parfumul trandafirilor ce l-am ascuns în sângele ce ne străbate fiinţa. Îmi place să-mi trăiesc sufletul în existenţa ta, până la plenitudine, cu credinţa absolută că într-o zi fericirea noastră fi-va clipă la porţile îngerilor.

                          

Te caut cu gândul
într-un amurg ce-şi clădeşte luna
din zâmbetul heruvimilor
şi, te văd alb într-un colţ de... rai
Te port în privire
ca un suvenir în fiecare zori de zi
când soarele îşi înfige visul de lumină
sub pleopele mele
şi, te văd alb
sărutând bolta cerului...
Te rostesc cu aromă de dor proaspăt
când vântul docil şopteşte a primăvară
şi, te văd alb... plămădit
din prima suflare verde a naturii...
Te simt adânc în mine
împreună cu zvâcnirea roşie a inimii
ca un zbor astral al picăturilor calde
de ploaie şi...
te văd alb, atât de alb
încât văd prin tine frântura de timp
curgând nemuritoare,
în două picături blânde de rouă
ce se-mpletesc agăţate de aripa liniştită
a îngerului-destin.

Tandrete

E ceva magic în zâmbetul tău care mă transformă într-o flacără cu iz de plăcere. Pielea ta moale şi caldă mă înfăşoară înfiorându-mă şi-ncep să te sărut, păstrând în mine fiorul ascuns al dorinţei... de-a te iubi sălbatic. Te strâng la sânul meu câteva ore delicioase şi... nu mă mai satur sau poate nu vreau să mă întorc în lumea mea. Aş vrea să rămân agăţată de tine, strivită de sărutările tale, învelită tandru de palmele-ţi fierbinţi. Să visez, să fiu completă şi... fără sfârşit. 

În umbra sufletului tău
se-ascunde tainic un colţ de cer
care mă odihneşte.
Senine şi calde sunt clipele
şi fiori nepământeşti
îmi îmbracă zilele.
Fericirea îşi lasă culorile
să atârne de vise...
o puzderie de vise,
cu nori povestitori,
cu vânturi mirosind
a neînţelese lumi.
Din colţul tău de cer
mi-am ales o stea
pe care am aşezat-o
în dreptul inimii,
la adăpostul veşniciei,
să-mi umple fiinţa cu tine.

Am nevoie de tine

Într-un amurg mărginit doar de ape liniştite şi de fiori blânzi, am descoperit o lumină. Am căutat-o de mult, înălţând rugi către stele şi îngeri; am trimis cu puterea visului dorinţa mea pe aripi şi frunze să o găsească. Am întins palmele să pot cuprinde cu ele lacrimile cerului, doar, doar voi putea să descopăr raza de lumină din sufletul lor. Dacă ar putea avea suflet.... Când totul mi se părea îngheţat şi greu, am primit în dar frumuseţea luminii din ochii tăi.... în aceea zi în care tu ai hotărât că sufletul meu poate să-şi odihnească zborul lângă tine. Şi-atunci am hotărât să nu îngădui nici unei tristeţi să te atingă şi să-ţi dăruiesc măsura eternităţii din inima mea.

Uite aşa în ceasul blând al acelei zile... ochii tăi... ochii mei... au înfiripat o poveste magică dedicată liniştii, iubirii, fericirii. 

De atunci am mâinile pline de vise...

M-ai regăsit când viaţa mea era uitare
Şi-n noapte visul tot mai trecător
Încât nu mai ştiam dacă mă doare,
Sau totul se topea ameţitor!

Te-am regăsit, când gândul mi-a fost sânge...
Chiar inima zdrobită, jos pe caldarâm,
Un vis-poveste, tristeţea mea o stinge
Şi mă trezesc de-acum, pe alt tărâm.

Nimic din umbra vieţii-apăsătoare
Ce-n vârf de lună se-odihneşte
Să nu zidească dorul ce mi-e soare
Şi dragostea ce-n suflet iar păşeşte.

Am renăscut prin tine dulce-nume,
O rază de iubire în viaţă îmi pătrunde,
Nimic nu-mi mai doresc în astă lume
Decât iubirea ta, viaţa să-mi inunde.

O lume rece

Sub temelia norilor freamătă raze ca nişte fluturi rătăciţi. Dintr-o dată, prin aerul trist o mână invizibilă stoarce lacrimile cerului. Încep să roiască picuri blânzi, zgribuliţi, indefiniţi spre un pământ trândav, convalescent. Copacii înmărmuriţi preiau frisonul magic al bobiţelor transparente şi-l înghesuie în trupurile lor. Undeva pe o ramură apocaliptică o pasăre stranie veghează marginea drumului şi din când în când protestează printr-un strigăt dureros zidirea ei în singurătate. Brusc, chipul lumii se înfăşoară cu frunze reci, mucede şi totul pare un spectacol glacial, deprimant inspirat din poeziile lui Bacovia. Şi... plouă. Plouă aproape uniform, obedient ca o confesiune. A cerului, prin darul lacrimilor sale.

O lume în dar

Într-o lume nefericită, care hibernează înfofolită în zăpezi, am descoperit picurii fierbinţi din sufletul tău şi odată cu ei un viitor din afara timpului. Un viitor compus din gânduri albe, din vise molcome, binevoitoare, învăluite într-o pelerină de tandreţe. Fără promisiuni viclene, fără ierni definitive şi fără distanţe de nebănuit. Uite, vezi, de aceea te iubesc! Pentru că eşti lin, eşti jarul din zăpadă, zborul meu interior şi sursa mea de fericire. În preajma ta pot fi eu, aşa cum sunt, fără prefăcătorie, fără tulburări.

Văd cum înfloresc lumini în ochii tăi,
Ca nişte poeme cântate-ntre îngeri.
Transformi în roze a inimii odăi,
De la primul vis la cele din urmă atingeri.

Simt mirosul melancoliei în gânduri,
Când şoapta dansează pe buzele tale,
Mă umplu de tine, cu ploi în amurguri
Şi firicele de stele mă sărută agale.

Din surâsul edenic al sufletului tău
Adun veşnicia în stropi de fericire pură
Şi-nviezi seninul iubirii ascunse în hău,
Cu un sărut de foc ce mi-l aşezi pe gură.

Raze de lună albastră se-aştern între noi,
Totul e-o vrajă ce ne-mbracă în taină,
Dragostea divină se mută-n noi doi,
Fericirea zeiască ne-acoperă ca o haină.

Iubesc sufletul tău

Câteodată mă simt atât de aproape de soare! Asta pentru că iubirea mea pentru tine are miezul atât de incandescent! Strigă sufletul în mine un dor etern de fericire pe care numai tu poţi să mi-l potoleşti. 

Aştept cu inima tremurândă clipa mistuitoare... aceea în care tu mă uneşti cu sufletul tău, înainte de culcare şi-mi aşezi capul pe piept în dreptul inimii. Cuvintele nu mai pot fi atunci încătuşate şi încep poemele să nască ploi. De flori, de stele, de culoare... Totul devine mic.... numai nouă încep a ne creşte aripi mai mari decât cerul şi purtăm cu noi toate razele de soare pe care nu ni le poate lua nimeni. 

DINCOLO DE LACRIMI

Refuz să mă dizolv într-o baltă de lacrimi,
Lăsând ploi de gânduri să danseze-ntre noi;
Suspine potolite se cuibăresc molcom în patimi,
Oceane de linişti mă-nbracă de când suntem doi.

Refuz să iubesc ploaia, când am cerul de vară
Îngemănat cu extazul pasiunii născut printre nori,
Îmi simt inima dansând nebuneşte seară de seară,
Când leagănul buzelor tale este dăltuit în flori.

Refuz să las sufletu-mi să colinde rătăcitor,
Când realitatea se revarsă afară din timp
Şi sorb însetată dintr-un "acum",  plină de dor,
Cuibărită timid la pieptul tău, odihna o simt.

Refuz să ostenesc alungând îngheţul singurătăţii,
Când fiece noapte trecută într-o nouă zi există,
Doar între noi pulsează cu sete spirala vieţii,
Acoperindu-ne senin cu-o dăruire ce persistă.

Percepţie

Viaţa  ţine de biologic, de efemer, de trecător, în timp ce sufletul ţine de eternitate, important este să ţii mai mult la suflet.(Bartolomeu Anania )

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre percepţia mea asupra vieţii. Posibil să fiţi în acord cu mine în mare măsură dar posibilitatea de-a mă contrazice este la fel de mare. Am realizat că esenţial este să încerci să înţelegi cum funcţionează viaţa. Apoi totul devine simplu şi poţi respecta legile ei. Se spune că mintea umană e complexă. Aşa o fi, însă pare că destul de puţini oameni cunosc care este misiunea sau altfel spus rolul lor aici pe pământ.

Trebuie să învăţăm ce avem nevoie, ce ni se potriveşte ori ce ne prisoseşte. Există ceva deasupra tuturor ca o forţă divină care ne modelează, ne susţine şi ne uneşte cu ceilalţi, prin gânduri, sentimente, cuvinte şi astfel se crează întreaga experienţă pe care o trăim.  În viaţă fiecare om caută continuu ceva... să-şi satisfacă nevoile materiale, emoţionale, sufleteşti. Succesul fiecăruia constă în intensitatea şi durata nevoii.  Suntem diferiţi din multe puncte de vedere. Într-unul singur ne asemănăm foarte mult. În nevoia de a fi fericiţi. De vreme ce fericirea apare în interiorul nostru atunci când primim răspuns la nevoile noastre şi în momentul în care putem la rându-ne oferi fericire celuilalt, înseamnă că viaţa noastră capătă valori şi se împlineşte.  În dreptul meu vă pot spune că sunt completă prin el şi cu el deopotrivă. Iubirea şi respectul pe care îl avem unul pentru celălalt ne face să fim două suflete îngemănate. Trăim o contopire cu ceea ce este inexprimabil, nelimitat, inefabil, Divin.

Am ales să călătoresc
printre suspine...
fără să cunosc reguli
fără să ştiu
dacă... lacrimile te seacă
sau nasc răbdare
dacă... conştient sau nu
suspinul scoate la suprafaţă
valoarea unui zâmbet
ce se coboară
din vâltoarea vieţii
Am ales să stau...
în locul curgerii
printre trăirile din afara
propriei dureri
ce-mi sculpta sufletul
cu florile reci ale nepăsării
Am îngheţat aşteptând
zborul albastru al viselor
până când şoapta
ce naşte doruri obediente
şi iubiri necondiţionate
a ales să călătorească 

printre buzele tale. 

Fond etern

“Ceea ce mă interesează e clipa. Fondul etern al dragostei, când cei doi se nasc unul pentru celălalt în secunda supremă.” (Kierkegaard)

Fiecare trăieşte pe măsura râvnei sufletului său. După dorinţa flămândă de viaţă, de iubire, de puterea de a zâmbi. În tot acest spaţiu de joc dintre umbre şi lumini, strigăte şi şoapte, fugim de singurătate. Pentru că ne face să ne simţim glaciali, înstrăinaţi, tenebroşi. Mă gândesc că, până la urmă, viaţa întreagă e o cutie plină cu şanse. Există momente când un întreg spectacol de poezie îţi umple câteodată fiinţa, dar sunt şi momente în care pare că totul se termină şi te copleşeşte o stare de solitudine supremă. În astfel de clipe, deschide cutia şi mai acordă-ţi o şansă. La viaţă, la fericire, îngăduind binelui să trăiască în graniţele fiinţei tale. Închide ochii, respiră adânc şi ascultă. Ascultă-l pe celălalt. Simte-i liniştea din suflet. Vezi cum se colorează văzduhul? Crede în adâncul tău că măsura lucrurilor din viaţa ta este o împlinire de vise în doi: a ta şi a celuilalt. Adăposteşte-te în el şi lasă-l pe el să se odihnească în tine. Şi, ca totul să dureze, îngăduie Lui Dumnezeu să aşeze peste voi pace şi dragoste divină.

AROMĂ DE SUFLET

Sunt eu între visul albastru
şi zbaterea hoinară din gânduri
fără timp şi-n fiece secundă
pe aripi de fluturi incolori
şi pe tâmpla ta stângă
într-un pui de înger.
Sunt tu, picătură de dor
sorbită de pe buze tremurânde
într-o clipă ce arde nebună
şi sunt... şi tac... şi mă aştern
între poveste şi cânt,
între vânt şi pământ,
pe un fir de praf fugar
ce se-odihneşte în palmele tale.
Suntem noi, mister şi curcubeu
fără cuvinte care să rupă tăcerea
dintre umbră şi lumina-muză,
suntem cascadă de iubire
la poalele cerului
sunt eu, sunt tu, suntem...

Eu, tu

Ninge cu stele căzătoare pe ţărmul poveştii noastre. Taine şi nopţi pline de magice atingeri ne tatuează existenţa.  Parfum de flori sălbatice ai aşezat între buzele noastre ca o serenadă. O întreagă simfonie de lumină şi culoare ne scaldă sufletele până în cel mai adânc ungher. Ploi de dor, aripi, îngeri, albastru, stele, infinit... o ţară a minunilor am construit doar din sfere de fericire, vise senine şi ploi... ploi calde de primăvară veşnică.

O primăvară care-şi îmbracă cireşii atât de plin...

Am păşit într-o seară,
Cu paşi şovăitori,
Pe tărâmul viselor,
Ascultam durerea mării lovite de ţărm.
Era şi durerea mea, până când,
Şoapta ta mi-a mângâiat sufletul,
Şi-am întrezărit pe aripi de fluturi,
Albastrul cerului.
Fulgerând mă plimb printre stele,
Ating cu mâinile, luna...
Ţi-o dăruiesc.
Pentru că tu ai făcut ca ploile să fie dor,
Şi soarele, valea făgăduinţei.
Ai desenat pentru mine iubirea
În chip de înger,
Şi mi-ai cântat printre şoapte.
Iar ochi-mi lăcrimau rubine.
Sub cerul vast al nopţii,
Ai presărat pulbere de stele,
Pentru mine.
Te doresc atât cât plânge ploaia,
Atât cât vântul mângâie seninul,
Mă lasă să-ţi fiu râul,
Iar tu să-mi fi....marea.

Anima

Suflet, simţire, nădejde, zbucium, patimă, cenuşă, speranţă, existenţă. Îmbrăcat într-un trup, îmbibat de frumuseţea dragostei, călător asiduu printre vise, legat de sentimente care vin şi sălăşluiesc aici, sufletul pare a fi un cufăr plin de spirale înrădăcinate în infinit. Aurolează  fiinţa atunci când este cuprins de iubirea pură şi devine aripă şi cer pentru cel căruia i se dăruieşte. Devine muzică, se acordează involuntar la tonul emis de sufletul celuilalt ca să devină armonie. Cerească, magică, indesctructibilă. 

Ştiu că poţi face pentru mine asta de aceea te rog.... priveşte-mă în ochi, vezi puterea sufletului meu. 

ANIMA

Mă întreb din ce şoaptă a pământului

te-ai desprins suflete

Şi din câte amurguri tăcute

ţi-ai cules visele…

Te-am simţit rece cu toţi porii

când primăvara a încercat să te adune

din furtunile de rouă din zori.

Te-am văzut singur în umbra incandescentă

a zorilor, alunecând, alunecând…

În nesfârşite nopţi

ţi-am ascultat înfiorată tânguirea.

Mi s-a părut o clipă

că răsuflarea universului

se îngrămădeşte în colbul

zărilor albastre

şi trece peste beznă,

peste ploile flămânde

semănând nesfărşirea.

Să mă fi înşelat?

Şi totuşi, în sufletul meu

o şoaptă îşi leagănă ceasurile proaspete

de când un alt suflet mi s-a culcat în el.