Se afișează postările cu eticheta Scriu.... Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Scriu.... Afișați toate postările

13 iul. 2018

Iți scriu




Am așezat pe un perete
o frântură dintr-un colț de cer,
pe care l-am desenat
cu lumina potolită a amiezii.
Pe jos am așternut firele de nisip
din clepsidra timpului și
am făcut o punte
între mine de azi și de ieri...
Undeva pe tavanul de deasupra patului,
se aude zgomotul stelelor
care se înghesuie unele în altele,
rostogolind tăceri.
Peste tot un aer fierbinte și umed,
spânzură ca niște pânze de corabie
peste lucruri și peste mine
acoperindu-mă cu năvalnice ore.
Doar blândețea din privirea ta
seamănă a renaștere,
aici în camera în care timpul
sculptează marginile inimii,
a firii și-a trupului cu inocența din noi!


25 oct. 2017

Ghem de vorbe



Se rostogolesc clipe în tăcere...
Cerul se retrage sfios sub cortina amurgului, iar luna apare ca o pată albă pe buza apusului. Pentru câteva secunde un abur straniu îmbrățișează orizontul până la sânge și în clipa imediat următoare fiori reci de gheață îmi zgârie fața. Copacii despuiați își leapădă umbrele iar vântul rostogolește câteva picături pe caldarâm. Printre nori stau pitiți câțiva fluturi cu aripi argintii anunțând o noapte tremurândă.
Mi-e frig. Îmi cuibăresc mâinile în buzunarele hainei și îmi dau seama că toamna asta adăpostește în ea pulsul repezit al zăpezilor timpurii.
Miroase a frunze arse...

10 aug. 2016

Efuzie de nuanţe


Am stat într-o seară cu sufletul lipit de cer.
Tăcerea lui izvorâtă din celelalte universuri am încercat să o modelez într-o floare pe care să mi-o prind în păr pentru totdeauna. Nori neschimbători transportau parca lumina prin faldurile nopţii ca un fel de joc şi încet-încet culoare limpezi oglindeau gânduri nevisate, cucerindu-mă pe deplin.
Cu o mână de vânt am început să-mi pictez sângele cu un amalgam de alb-purpuriu, încâlcit cu ceva stele.
Uneori un amestec de bucurie şi emoţie mă face să încerc a cuprinde infinitul, ca mai apoi să tapetez cu el pereţii mei interiori.
În astă seară încep treptat să mă percep altfel, ca făcând parte dintr-un tablou, dizolvându-se parca "rolul" meu uman în nişte zvonuri de umbre.
E o energie nouă, incredibil de calmă şi plină. Şi parcă niciodată n-am fost atât de sigură pe ceea ce simt, ca acum.
Şi totuşi cerul parcă e diferit de la un minut la altul.
În spatele universurilor ceva se întâmplă şi parcă pământul nu e încă gata să primească lumina cu tot cerul în ea. 
Păcat! 

31 mai 2016

Şi-n mine lumina e jar





Sens

Se aprinde în mine o lumină
când noaptea de jar alunecă-afară
şi prima dintre stele
încolţeşte sălbatică şi lacomă,
în locul în care credeam
că e prea târziu pentru
o fărâmă de viaţă.
Odată cu sămânţa ei vie
începe să ningă peste mine,
cu fulgi albaştri,
din primii zori plecaţi
de sub pleoapele cerului;
Cu o neînţeleasă fericire
buzele mele încep să cânte,
împletind printre cuvinte
culorile florilor,
zbuciumul vântului,
surâsul soarelui-răsare
şi... tocmai atunci
te-am cunoscut pe tine
tu, cel născut
din nemărginirea mării şi
din primul tainic vis...
Privindu-te,
am recunoscut locul
de unde m-am rupt cândva;
şi-n mine lumina e jar
şi ninge... albastru.

14 mai 2016

Poveste scurtă





O armată de stele spânzurate de grinzile cerului păzesc o lună palidă şi rece. În spatele norilor stau pitite ultimele raze albastre ale cerului. Un gând, ca o taină dulce, mă înfioară. O mulţime de cuvinte înfometate poposesc între maluri de vise şi dintr-o dată, timpul iese din timp, iar o linişte proaspătă începe a tapeta forme. Furnicături mărunte îmi tatuează trupul. O rază pierdută mi se odihneşte în ochi şi-mi zgârie adânc retina, desenând portative de lumină. Zadarnic, noaptea muşcă hulpav din zi, iar întunericul începe să ardă mocnit la orizont. Pe fiecare perete al camerei noastre, apusul înrămează tăceri. Clipele se desfac cuminţi în cuvinte fragede, gata spre aşternere, asemenea unei spovedanii. Iau caietul. Desenez. Încerc să creionez Universul după gândul meu.
Brusc, o linişte asurzitoare îmi invadează timpanul şi plină de gratitudine, murmur o rugăciune:
„ E multă tihnă. Niciun colţ de cer nu plânge. Mi-ai protejat sufletul şi mi l-ai adâncit în fericire! Mulţumesc, Doamne!”

14 mai 2014

Stare



Undeva, în liniştea minutelor împăcate am reuşit să arunc în focul uitării umbrele ce zbârceau fiinţa mea. Când credeam că toate clipele mi-s pustii, ai venit tu şi ai aşezat odihnă peste ele.
Sensul vremurilor bune am început să le degust odată cu zâmbetele ce ţi se prelingeau din ochi. Şi zi de zi ne refugiem împreună în zile şi nopţi necuprinse de jarul lacrimilor şi seară de seară torente de îmbrăţişări se prăvălesc peste noi...
Cu slove dulci îmi modelezi făptura, iar buzele tale, un poem, sculptează în mine fiori.
De ceva vreme umerii tăi sunt plini de visele mele.
Câte doruri, câte clipe... toate le-am tatuat sub piele spre înveşnicire. În piept, un farmec de poveste păstrez între suflet şi inimă lângă care aşez un ghem de stele.
Întind mâinile, un amestec de freamăt, împlinire şi binecuvântări am cuibărit în palmele mele. Ia-le, ţi le dăruiesc împreună cu dragostea mea senină.
Pentru totdeauna.

22 iul. 2013

Poezie





Linişte…
Stropi de tăcere
împresoară încet orele Pământului.
Lumina iese din veşmântul ei
şi se îmbracă în umbre;
Pe alocuri cerul se dizolvă, 
acoperind singurătatea
cu buzele-i negre.
Întreg Universul începe
să-şi ţese nemişcarea.
În curând noaptea se apleacă
peste oraşul adormit,
iar luna proptită timid
pe vârfurile copacilor,  
se dăruie rază cu rază.
Un vânt amorţit
unduie melancolic norii.
Singură, o chitară şopteşte
poeme tandre…
Şi, adânc în noi,  
zăvorâm o stea.

4 feb. 2013

Insula




Viaţa mea umple părţi din Univers cu  fărâme de poezie şi cu o dragoste indefinibilă. (Violeta Sandor)





Scriu iar…
Trăiesc un vis, departe de zbuciumul fantasmagoric al lumii, pe o insulă. Am atâta grijă de ea încât arunc întotdeauna lucrurile care încarcă fiinţa cu halucinante ploi şi păstrez doar lucrurile simple, pure, fiori de lumină, fire de dor şi iubirea ta constantă. Aici viaţa e încărcată cu gânduri bune, optimism, spirite blânde şi zâmbete, multe, multe zâmbete.
Atât de gingaşă e pacea minţii încât inima nu poate zămisli decât o uniune fără cusur între suflete. Insula aceasta e o întreagă poveste în care nici un vis nu este imposibil.
Într-o noapte, de frica impactului unui ciclon, am ridicat în jurul ei ziduri de inimi care ştiu să vadă şi să asculte emoţiile timpului. Am săpat şanţuri în juru-i pe care le-am umplut cu speranţă, încredere şi cu o imensă linişte. Acum, chiar dacă furtuni ar dansa pe deasupra şi cicloane extenuate ar încerca să o răpună, sunt sigură că toate ar pieri scufundate acolo.
Cu cerul atât de aproape cum să nu-mi doresc să fac timpul să stea pe loc… Cât de inocentă şi absolută e dragostea, mereu, ca mâine şi ca azi…
Eu mă retrag, aş vrea să mai stau de vorbă puţin cu Dumnezeu….

5 ian. 2013

Ploaie de ianuarie



Norii se transformă în picături de ploaie ca să îmbrăţişeze pământul.
(Rabindranath Tagore)
 



Plouă liniştit, fără mânie,
cu stropi calzi, suprasaturaţi,
dintr-un cer greoi de lacrimi.
Ca într-un vis încărcat cu vedenii,
timpul alunecă printre
moleculele de apă,
modelând Universul cu
o răceală care te strânge...
Din când în când,
printre norii colţuroşi,
lumina scârţâie prelung,
ca un icnet spre pământ.
În tremurul văzduhului
dansează neîntrerupt ploaia,
tatuând obrazul pământului
într-o linişte măruntă.

3 feb. 2012

Viaţa e o luptă?

Viaţa este o luptă...


Posibil, atunci când devine o luptă cu tine însuţi, când apare durerea care generează tristeţi. Tocmai în astfel de momente sufletul pare că prinde viaţă şi că trăieşte, pentru că durerea pe care o percepe te face să fii mai bun, mai autentic. Dacă priveşti durerea ca pe un prieten şi mai ales dacă stai să o asculţi, înţelegi că-ţi vorbeşte despre tine. Întotdeauna lucrurile bune par să vină după dureri copleşitoare. Sufletul e mai puternic şi reflectă spre exterior adevărul despre tine. Sunt momente în care fiinţa ţi se „aglomerează” cu răni şi uiţi să trăieşti. Norocul sau poate binecuvântarea este să ai lângă tine un OM care-ţi linişteşte sufletul răvăşit şi care ştie să te facă să zâmbeşti, să visezi, să zbori peste realităţi. Într-o lume cu gust dulce-amar…



Să scriu... şi ce-aş putea scrie?
Gândul sălbatic îmi mistuie fiinţa
şi-n suflet un ciob de durere se scurge...
Porţi spre nicăieri se deschid fără rost
în mintea-mi îngenuncheată de aprige lupte
şi mor nevăzută... şi simt că plutesc,
iar dorul îmi mistuie aripa frântă;
Să scriu... poate-aşa gândul caustic
se stinge-n propria lui taină
murdar, descusut şi asudat
de-o călătorie ce nu m-a răpus...
Fiinţa-mi respiră destrămată de linişti
sub ploaia împodobită cu îngeri
ce se luptă să mă îmbrace-n senin...
Într-un târziu, sărutul tău mă răpune
şi-mi spui şoptit, tremurând:
plutim împreună, schimbaţi, răvăşiţi,
dar împăcaţi într-o călătorie... în doi.