Psalm

E linişte…

Pe cerul violet palpită

amurguri pline de mistere.

În noaptea despletită

nu mai plâng orele,

că dispar în ceasul vremii.

Minut după minut,

adună în ele versuri,

promisiuni, surâsuri,

muzică pentru mai târziu.

Pentru atunci când

lua-vom din cer stele

şi culori vii, cu care

vom picta temple

pline de vise,

grămezi de flori vibrând

o simfonie de cuvinte.

E linişte oriunde…

Înainte, înapoi,

în mine, în tine,

în veşnicie.

Metamorphosis

Liniştea ta mă poartă prin ceruri înflorite în nopţile dulci de iubire. 

Stele fără prihană picură timp molcom, ţesând peste noi, adăpost. 

Printre valuri de şoapte orele ning zei mititei cu aripi încărcate de vise. Lumina din ele ne înfăşoară fără astâmpăr asemeni unui giulgiu, până noi doi începem să devenim unul. 

Şi totul trece dintr-o viaţă în alta, la nesfârşit.

Tăceri suspendate

 O imbarbatare pentru o amica de-a noastra care trece prin clipe grele.

“Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa.”- (Emil Cioran) 

Ascunse în ungherele
impenetrabile ale minţii
dizolvate în bezna conştiinţei
gânduri enigmatice
rup agitaţia visului
şi... tac.
Suspendate între iluzii
şi crispate bucurii
aleargă fantomatic să renască
într-o sclipire senină
a regăsirii speranţei
timpului de început.
Când iubirea nu era contaminată
cu ură
şi surâsul dăltuia linişti fierbinţi...
Când ochiul zugrăvea frumuseţi pure
iar cuvântul pecetluia adevărul
în inimi albe.
La început... când gândul era lumină
şi visul... odihnă-ntre stele.

Storci vise peste mine

Tu porţi în mâini nebunia fiorilor ce-mi tatuează trupul cu valuri de poezie, la fiecare atingere. Am sufletul cald, plin de o lumină în care foşneşte eternitatea atunci când încep să cadă peste mine săruturile lungi şi curate.

Este limpede că întreaga-ţi fiinţă nu este altceva decât un poem graţios, plin de dragoste, în care mă pot scufunda la nesfârşit, fugind din mine. Cu tine, fiecare secundă se transformă în cuvânt care rodeşte ascultător muguri gingaşi de iubire, ţinându-mă deasupra tuturor simţurilor… şi se-nalţă peste cer, într-o linişte curată, o lume numai a noastră.

Clipe reci

"Plouă...

Şi-n oraşul nostru ploaia cântă,

Cântă ca un fonograf stricat..."

(Ion Minulescu din Universul Literar)

Printre clipele aproape mute se rostogolesc plângând picuri aspri de ploaie. Muguri abia mijiţi ţipă sub mantia udă. Păsări răscolite de vânt îndură insomnia rece pe crengile tulburi şi neterminate. Secundele se ascund unele după altele într-o tăcere amorţită şi totul se colorează cu turme de nori. Pe cerul umed se caţără înverşunat somnul şi curând lumina se dizolvă în clipa unui amurg. Printre picurii aspri plâng orele rodind a netrăire.

Între cer şi pământ

Mă rătăcesc în vâltoare de gânduri…

Inocenţa unui vis

se pierde în strigăt de vânt;

Sunt lut, un lut blând

ce se odihneşte în mâinile tale

în clipa primei taince alinări.

Îmi ard atât de firesc buzele pline de tine,

încât parfum de cuvinte pline de rouă

simt cum mă construiesc...

Şi uite aşa o ploaie de stele se scurge în mine

când şoaptele-ţi reuşesc să mă atingă.

Mă las pradă viselor încercând să

trăiesc un zbor pe aripi de ingeri.

Bucăţi de cer se rostogolesc în juru-mi

pe razele soarelui când tu mă cuprinzi...

Şi într-un final, fiori liniştiţi ne croiesc surâsul,

iar eu...

Eu mă rătăcesc în vâltoare de gânduri

luminate de-un vis, murmurând fericiri.