Fiori

”Îţi poţi crea propriul univers pe măsură ce trăieşti. Cu cât imaginaţia ta este mai deosebită, cu atât mai puternic universul. Când vei înceta să visezi, universul tău va dispărea”
(Winston Churcill)

Îmi amintesc cu plăcere ziua în care ne-am întâlnit pentru întâia oară. A fost o zi de iulie mai frumoasă ca niciodată.

Aşteptându-te mă încerca un sentiment ciudat de teamă. Îmi încolţise în minte o sămânţă de gând care nu-mi dădea pace deloc. Întrebări de genul: mă va plăcea, cum mă va percepe îmi zguduiau oarecum fragila siguranţă… Şi gândul acesta mă irita, mă dezarma şi cel mai ciudat lucru era faptul că mă simţeam împietrită de o oarecare spaimă. O spaimă născută de mult sau mai degrabă un complex de inferioritate pe care-l simţeam ( mai vag, mai diluat ce-i drept cu trecerea timpului) dar acelasi în natură, în raport cu celelalte femei pe care le vedeam mai frumoase, mai sigure pe ele. Încercând să nu dau în lacrimi aud brusc vocea persoanei de la informaţii care anunţa venirea trenului. În momentul acela gândul mi se sfârşise brusc… Ai apărut în faţa mea la câţiva metri. Simţeam un vânt uşor care-mi învăluia trupul şi sufletul cu fiori calzi. Privirile ni s-au întâlnit şi tu mi-ai zâmbit dulce, cald si limpede cu toată fiinţa. A fost clipa în care am dat drumul unei fericiri prea mult timp zăgăzuită în mine. Atunci am început să-mi construiesc propriul univers alaturi de tine.