Imperiul din spatele cuvintelor

"Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat 

Dar nu am dreptul sa fiu si rau

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.

Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva

Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti  cu ei insisi ajung mai departe in viata"  

(Octavian Paler- Avem Timp)

Mi-aş îngropa obrajii sub pleopele tale

ce prăzmuiesc amurguri împăcate,

şi tare aş vrea să-mi topesc dorul sălbatic 

într-o clipă aprinsă de-un vis.

Aş hoinări cu palmele pline de rugi pe trupul tău, 

să-ţi mângâi tristeţile firii şi durerile

şi să pot împăca cu un zâmbet bun albele tale dimineţi.

Ca mai apoi, într-un târziu, când somnul freamătă ca un ocean, 

trecând lumea aceasta într-un alt univers,

să şti că eşti partea mea de cer 

în care m-am exilat de bunăvoie 

şi-n care pot să-mi las sufletul să hoinărească 

cu toate stelele deasupra

metamorfozându-se într-o viaţă de după.

Te iubesc dragul meu soţ, în toate timpurile în care voi călători!

Valuri de cuvinte

Un spectacol de şoapte, dragoste şi dăruiri fac din viaţă o zbatere plăcută a fiinţei de-a oferi căldură, iertare si iubire. Fiecare clipă liniştită ce-ţi invadează trupul ca un uragan nebun de iubire îţi sporeşte existenţa.

O sete de tine mă face să mă simt intotdeauna acasă… oriunde am fi şi tocmai de aceea:

Uneori te chem în lumea viselor

fericită că secundele aici

construiesc adăposturi…

Singuri şi atât de cuminţi

încât cresc printre nori

leagăne de pace,

se-ntâmplă să zburăm

mai sus decât altceva,

printre umbre de stele

şi fire de timp…

Simplu dar atât de năucitor,

liberi de amurguri ce-nfloresc

tăceri otrăvitoare,

ne jertfim topindu-ne în îmbrăţişări şi….

Ninge, ninge cu flori tinere

mirosind a iubire

dintr-un cer în care secundele

ascund în ele o lume de vise.

Gânduri cuminţi

Astăzi este o zi a destăinuirilor…

Mă trezesc în fiecare zori de zi, împăcată că simt cum secundele construiesc temple de jur împrejurul meu, din mâinile tale adormite peste trupu-mi. Fără să îndrăznesc a tulbura liniştea, încerc să desenez cu mintea timpul, pe un cer imaginar, sub forma unor surâsuri îngereşti. Stângace şi timidă, înşir gânduri cuminţi între mine şi întregul cer şi aud cum aerul se desface lăsând loc luminii, să încolţească pe trupuri aripi. Mă rog în gând… apoi, când tu mi-ai învelit mai bine trupul cu mâinile tale, am simţit cum lumea reală e cea din interiorul nostru. Acolo focul rămâne nestins şi ne circulă prin vene, topindu-ne unul în celălalt, fără oprire.

Albe desene

Albe şi definitive desene par să căptuşească Universul obosit, cu tente de stranie şi jucăuşă lumină. Mâini pline de zăpezi îmbracă trupul aspru şi îmbătrânit al pământului, de parcă asta ar fi singura soluţie de a ţine timpul pe loc. Orele se scurg disperate, în ritmuri încetinite, ca nişte umbre somnoroase, peste lucruri. Iarna nu şi-a vândut încă sufletul, întinzându-şi tăcerea până dincolo de nouri.

În muguri pare să clocotească frica unei învieri târzii. Somnul se rostogoleşte peste tot, ca într-o cădere continuă şi curând, foarte curând, spaimele lor vor deveni moi, gata, gata să rupă ţărâna îngheţată.

În aerul de-o îndrăzneală rece, se simte un echilibru precar, iar plinătatea fulgilor e gata să se topească într-o lumină creatoare. Până atunci, iarna îşi poartă cu frenezie dulcea ei povară hibernală.

Insula

Viaţa mea umple părţi din Univers cu  fărâme de poezie şi cu o dragoste indefinibilă. (Violeta Sandor)

Scriu iar…

Trăiesc un vis, departe de zbuciumul fantasmagoric al lumii, pe o insulă. Am atâta grijă de ea încât arunc întotdeauna lucrurile care încarcă fiinţa cu halucinante ploi şi păstrez doar lucrurile simple, pure, fiori de lumină, fire de dor şi iubirea ta constantă. Aici viaţa e încărcată cu gânduri bune, optimism, spirite blânde şi zâmbete, multe, multe zâmbete.

Atât de gingaşă e pacea minţii încât inima nu poate zămisli decât o uniune fără cusur între suflete. Insula aceasta e o întreagă poveste în care nici un vis nu este imposibil.

Într-o noapte, de frica impactului unui ciclon, am ridicat în jurul ei ziduri de inimi care ştiu să vadă şi să asculte emoţiile timpului. Am săpat şanţuri în juru-i pe care le-am umplut cu speranţă, încredere şi cu o imensă linişte. Acum, chiar dacă furtuni ar dansa pe deasupra şi cicloane extenuate ar încerca să o răpună, sunt sigură că toate ar pieri scufundate acolo.

Cu cerul atât de aproape cum să nu-mi doresc să fac timpul să stea pe loc… Cât de inocentă şi absolută e dragostea, mereu, ca mâine şi ca azi…

Eu mă retrag, aş vrea să mai stau de vorbă puţin cu Dumnezeu….

Îngerii mi-au zâmbit

Am desenat tristeţea, navigând

desculţă pe tărâmul vieţii,

cioburi de dor percepeam mergând

din apus, până-n zorii dimineţii.

Am tatuat în timp lacrima seacă

ce-mi sculpta până şi ultimul por

şi rugat-am suspinul când pleacă,

a inimii zbucium, să-l agaţe pe-un nor.

Am rugat ploaia în miezul nopţii,

să spele veninul din amintiri,

tremurând, să pot semna în cartea sorţii

condamnarea la o viaţă fără iubiri.

Strigam timidă în limbajul stelelor,

băteam sângerând la poarta unui vis,

iar vântul îşi aşeza din căuşul mâinilor

câte-un surâs, pe-obrazul meu nins.

Într-o zi, îngerii din al şaptelea cer,

întorşi către inima-mi de jale plină,

mi-au dăruit iubirea fără ca s-o cer

în chipul unui OM cu o inimă divină