Cine sunt? Nu ştiu.
Sunt un mister şi pentru mine însumi!
”Noi
suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la
sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.
Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că
sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin
notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică
între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă.
Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o
clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât
muzica.
(Octavian
Paler - Viaţa pe un peron)
Îmi simt tâmplele grele
de ani
îmbătrânind secundă cu
secundă
şi trupul mi-e cuprins
de-o spaimă nebună
de somn, de tăcere, de
timp neterminat încă.
Abia începusem să mă
ştiu făptură
într-o lume zămislită
dintr-un cuvânt,
plină de milioane de
aripi timide
rostogolite pe topoganul
cerului
în vise fără măsură…
Atât de puţin timp pe
care să-l hrănesc cu poeme
atât de fraged prezent
prăvălit în mine
pentru o clipă!
De ce întrebări fără
răspuns,
de ce totul se învârte
ameţitor
prefăcându-se în pulbere
de stele
ce se odihneşte pe
tâmplele grele de ani
obligându-te să
îmbătrâneşti secundă cu secundă?
