Un timp rece şi calculat

Universul îşi mână în apusuri

valurile de umbre cu chip roşiatic

iar stele limpezi străbat cerurile,

printre norii sculptaţi de vânt.

În întunericul tăcut fug câţiva

stropi de ploaie spre caldarâm şi

o horă măruntă şi tristă

umple bezna adâncă.

În noaptea plângătoare

se aud suspine…

Copacii obosiţi îşi leapădă

pe un colţ de iarbă încă verde,

ultimele frunze amorţite.

Toamna şopteşte melancolic

printre zidurile negre un timp

care se repetă în fuga pământului,

rece şi calculat.

Un pumn de vise

Cu o teamă vecină durerii m-am cufundat în adâncul sufletului meu să ascund acolo un spectacol de şoapte şi un pumn de linişti pentru ca nimeni să nu mi le poată lua vreodată. Apoi…

Îmi lipesc ochii de fereastra camerei. Cu faţa îngropată în palme şi cu ochii pironiţi pe un nor, cad pe gânduri.

Dacă mi-ar fi fost menit să zbor, aveam aripi de şoim. Dacă mi-ar fi fost menit să rătăcesc, aş fi fost un nor. Dacă menirea mea ar fi fost să fiu o stea, aş fi ştiut tot ce era de ştiut despre lumină…

Dar aşa, sunt fărâmă dintr-un nimic şi deopotrivă toate la un loc.

Născută în răstimpul unei clipe, am devenit o felie de viaţă. Şi trăiesc, şi visez, şi mă tem… Şi visez aşa de mult încât am reuşit să zbor cu gândul oriunde mi-am dorit, am rătăcit deasupra norilor cuprinzând cu palmele stele ori de câte ori am simţit chemarea cerului. Şi zâmbesc, şi cred, şi păşesc… păşesc peste visări şi ecouri, peste umbre şi tăceri… atât de simplu.

Şi uite cum timpul şi spaţiul devin dintr-odata ireale...   

Ecou

Zboară trist

pe un vânt letargic

o frunză ca un amurg.

Pe fereastra

prăfuită de timp

se întind ameţiţi

picurii de ploaie

ca nişte umbre.

Afară,  

cerul plânge crunt,  

iar orele gem amorţite.

Pe umerii copacilor

se aşterne toamna,

într-o linişte rece.

Vara plânge palidă

şi clipele se sting

în norii albi

ca un gând.

E timpul singurătăţii…

Umbre îmblânzite

...Cu pleoapele încărcate de somn, încerc să ascult casa. În jur, totul se risipeşte şi un gând tăcut mi se înfiripă în minte: o zi fără tine şi se aşterne singurătatea peste lume. 
Simt cerul cum se lasă şi începe să se micşoreze, strângându-mă, până când totul din mine ţipă după ajutor. 
Culori triste şi plâns de toamnă, pustiu şi palide note mi se preling pe obraz. Lacrimile mele capătă aromă de foc şi simt cum mi se dezlipeşte sufletul de trup şi aleargă să te caute. Pe străzi, printre oameni, peste tot...  
Cuprinsă de o furtună de gânduri, în clipele încâlcite de spaimă, simt cum mă strângi lângă tine, ca într-o poveste. Deschid ochii şi zâmbetul tău mă asigură că lumea mea este în regulă.

A fost doar un vis.

Senin

A fost un timp în care am reuşit să pun o armură în jurul lumii, din cauza prea multor nopţi întunecate ale sufletului meu. Aveam senzaţia trăirii unui timp dens şi-am încercat să mă scufund în propria-mi viaţă. Eram singură şi nu credeam în minuni până când, într-o clipă de claritate, am văzut ochii lui. O imensitate,  pentru care nu eram pregătită. Era suficient să-mi adun trăirile, gândurile şi cuvintele şi să mă ascund în ei. Lucru pe care l-am şi făcut, atunci când ochii lui au pus stăpânire pe mine. În clipa aceea am părăsit pentru totdeauna adâncimea nopţilor fără stele. A reuşit să mă ridice într-un cer senin cu atâta naturaleţe, încât simţeam cum timpul îşi ţese cu sfială spaţii în care să-mi adăpostesc sufletul.