Cu o teamă vecină
durerii m-am cufundat în adâncul sufletului meu să ascund acolo un spectacol de
şoapte şi un pumn de linişti pentru ca nimeni să nu mi le poată lua vreodată.
Apoi…
Îmi lipesc ochii de fereastra
camerei. Cu faţa îngropată în palme şi cu ochii pironiţi pe un nor, cad pe
gânduri.
Dacă mi-ar fi fost menit să
zbor, aveam aripi de şoim. Dacă mi-ar fi fost menit să rătăcesc, aş fi fost un
nor. Dacă menirea mea ar fi fost să fiu o stea, aş fi ştiut tot ce era de ştiut
despre lumină…
Dar aşa, sunt fărâmă dintr-un
nimic şi deopotrivă toate la un loc.
Născută în răstimpul unei clipe,
am devenit o felie de viaţă. Şi trăiesc, şi visez, şi mă tem… Şi visez aşa de
mult încât am reuşit să zbor cu gândul oriunde mi-am dorit, am rătăcit deasupra
norilor cuprinzând cu palmele stele ori de câte ori am simţit chemarea cerului.
Şi zâmbesc, şi cred, şi păşesc… păşesc peste visări şi ecouri, peste umbre şi
tăceri… atât de simplu.
Şi uite cum timpul şi spaţiul
devin dintr-odata ireale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza