Prea devreme

Printr-un petic de geam privesc natura care se stinge treptat în beţii de ploaie. Copacii plâng în bătaia vântului lăsând să cadă pe pământ lacrimi galbene şi roşii. 

Şi cad… cad atât de repede încât covorul gros aşternut împiedică paşii trecătorilor. 

E deja toamnă. O toamnă matură cu coroane goale şi sobre, cu ploi reci şi mii de păsări gri. Soarele nu prea se mai vede, stă mai mult învelit în nori şi visează albastru. 

În geam mi s-a oprit o frunză cu trupul slab. E încă verde, tremură încremenită de frig şi de frică pentru că totul în jurul ei fuge ameţitor spre un sfârşit sigur. Şi vântul şi norii şi timpul. 

Parcă un pic prea devreme!

Miroase a ger

Pe la geamul meu un vânt timid rotește câteva frunze galbene și tivește cu ele marginile trotuarului. Croncănitul ciorilor despică liniștea asemeni unui ritual vechi iar cerul pare mucegăit de atâția nori. 

Un soare roșu își frânge razele sub coapsa orizontului vărsând sfios o lumină ruginită pe lucruri. 

Deschid fereastra doar pentru o clipă, destul cât să aud cum un alai de greieri își plâng duioasa poveste ascunși sub bolta firelor de iarbă. 

Câteva picături mici de ploaie se scurg ușor din ochii apoși ai cerului ca mai apoi să se spulbere în țărână cât ai clipi. Închid repede geamul pentru că mi se face brusc frig. 

Tare mă tem că cerul pregătește un covor de fulgi un pic mai devreme anul acesta.

PS: de acord cu mine se pune și o pasăre spălăcită care moțăie rece pe-o creangă.

Somn cuminte

Un râu de stele se-mplineşte deasupra şi picături vii din raze înfierbântă cerul. Nimic nu tulbură jocul luminilor în amurgul pe jumătate adormit… poate doar tăcuta lună, plutind de-a curmezişul cerului. Se-aud suspinând umbrele nopţii peste lumea întreagă, ca suflarea timidă a îngerilor peste visuri. Şi uite-aşa lunecă tăcerea peste forme, răspândind singurătate. Fusul timpului toarce, printre clipele nevăzute, ore mute. Şi-i linişte… o linişte fără margini, fără măsură. Curând vor pâlpâi zorii şi victoria unei zile va desăvârşi simţirea.

Bună dimineața!

Printre genele-mi amorțite de somn văd cum mâna nopții se retrage ușor de pe umerii pământului, făcând loc zorilor. Stelele captive de sub norii reci încep să se destrame în clipe de lumină. Câteva triluri fragede se aud în depărtare, ca un fel de grai invizibil. De pe buzele cerului se desprind fiori senini, răspândind în aer o mireasmă de iarbă crudă. Din când în când, un vânt tacticos râcâie colbul de pe drum, împrăștiind umbrele cenușii ale întunericului.

Într-un final, noaptea capitulează și un soare triumfător începe să înroșească orizontul, calm și liniar. Doar pe un colț de cer, o lună indecisă mai poposește pe spinarea albastră, răspândind o briză rece pe ici-colo, ca o himeră.

Bună dimineața!

P.S. La geamul meu, camuflată de frunzele unui copac, plânge de bucurie o mierlă.

În fiecare dimineață.

Efuzie de nuanţe

Am stat într-o seară cu sufletul lipit de cer.
Tăcerea lui izvorâtă din celelalte universuri am încercat să o modelez într-o floare pe care să mi-o prind în păr pentru totdeauna. Nori neschimbători transportau parca lumina prin faldurile nopţii ca un fel de joc şi încet-încet culoare limpezi oglindeau gânduri nevisate, cucerindu-mă pe deplin.
Cu o mână de vânt am început să-mi pictez sângele cu un amalgam de alb-purpuriu, încâlcit cu ceva stele.
Uneori un amestec de bucurie şi emoţie mă face să încerc a cuprinde infinitul, ca mai apoi să tapetez cu el pereţii mei interiori.
În astă seară încep treptat să mă percep altfel, ca făcând parte dintr-un tablou, dizolvându-se parca "rolul" meu uman în nişte zvonuri de umbre.
E o energie nouă, incredibil de calmă şi plină. Şi parcă niciodată n-am fost atât de sigură pe ceea ce simt, ca acum.
Şi totuşi cerul parcă e diferit de la un minut la altul.
În spatele universurilor ceva se întâmplă şi parcă pământul nu e încă gata să primească lumina cu tot cerul în ea. 

Păcat!