Printr-un petic de geam privesc
natura care se stinge treptat în beţii de ploaie. Copacii plâng în bătaia
vântului lăsând să cadă pe pământ lacrimi galbene şi roşii.
Şi cad… cad atât de
repede încât covorul gros aşternut împiedică paşii trecătorilor.
E deja toamnă.
O toamnă matură cu coroane goale şi sobre, cu ploi reci şi mii de păsări gri. Soarele
nu prea se mai vede, stă mai mult învelit în nori şi visează albastru.
În geam
mi s-a oprit o frunză cu trupul slab. E încă verde, tremură încremenită de frig
şi de frică pentru că totul în jurul ei fuge ameţitor spre un sfârşit sigur. Şi
vântul şi norii şi timpul.
Parcă un pic prea devreme!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza