Efuzie de nuanţe

Am stat într-o seară cu sufletul lipit de cer.
Tăcerea lui izvorâtă din celelalte universuri am încercat să o modelez într-o floare pe care să mi-o prind în păr pentru totdeauna. Nori neschimbători transportau parca lumina prin faldurile nopţii ca un fel de joc şi încet-încet culoare limpezi oglindeau gânduri nevisate, cucerindu-mă pe deplin.
Cu o mână de vânt am început să-mi pictez sângele cu un amalgam de alb-purpuriu, încâlcit cu ceva stele.
Uneori un amestec de bucurie şi emoţie mă face să încerc a cuprinde infinitul, ca mai apoi să tapetez cu el pereţii mei interiori.
În astă seară încep treptat să mă percep altfel, ca făcând parte dintr-un tablou, dizolvându-se parca "rolul" meu uman în nişte zvonuri de umbre.
E o energie nouă, incredibil de calmă şi plină. Şi parcă niciodată n-am fost atât de sigură pe ceea ce simt, ca acum.
Şi totuşi cerul parcă e diferit de la un minut la altul.
În spatele universurilor ceva se întâmplă şi parcă pământul nu e încă gata să primească lumina cu tot cerul în ea. 

Păcat!