Printre genele-mi amorțite de
somn văd cum mâna nopții se retrage ușor de pe umerii pământului, făcând loc
zorilor. Stelele captive de sub norii reci încep să se destrame în clipe de
lumină. Câteva triluri fragede se aud în depărtare, ca un fel de grai
invizibil. De pe buzele cerului se desprind fiori senini, răspândind în aer o
mireasmă de iarbă crudă. Din când în când, un vânt tacticos râcâie colbul de pe
drum, împrăștiind umbrele cenușii ale întunericului.
Într-un final, noaptea
capitulează și un soare triumfător începe să înroșească orizontul, calm și liniar.
Doar pe un colț de cer, o lună indecisă mai poposește pe spinarea albastră, răspândind
o briză rece pe ici-colo, ca o himeră.
Bună dimineața!
P.S. La geamul meu, camuflată de
frunzele unui copac, plânge de bucurie o mierlă.
În fiecare dimineață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza