Slove rostogolite

Același anotimp rătăcitor și sumbru.

Îi recunosc semnele care mă împresoară ca o haită de

animale flămânde...

Frunze cu trupuri uscate care aleargă pe cărarea timpului,

un vânt slobod ce alungă zilele blânde înspre uitare

și două păsări aidoma care poartă pe aripi, ca o

umbră prelungă și stranie, un fir roșu de lumină.

Sub brațele jilave ale copacilor bătrâni

se zbate un greier întârziat, sub o floare stacojie...

Ceața încă nu și-a ridicat mantaua.

Doar amurgul țopăie deasupra orizontului, ca un foc licărind.

În noaptea senină, o lună cu obrazul rece, spongios,

așteaptă răsărirea cu divina-i indiferență...

pe urmele sale, un puls continuu îi croiește cărare.

Violeta Sandor/drept de autor/25.04.2023

Liniște măruntă

Plouă liniştit, fără mânie,

cu stropi calzi, suprasaturaţi,

dintr-un cer greoi de lacrimi.

Ca într-un vis încărcat cu vedenii,

timpul alunecă printre

moleculele de apă,

modelând Universul cu

o răceală care te strânge...

Din când în când,

printre norii colţuroşi,

lumina scârţâie prelung,

ca un icnet spre pământ.

În tremurul văzduhului

dansează neîntrerupt ploaia,

tatuând obrazul pământului

într-o linişte măruntă.

 

Violeta Sandor/drept de autor

Lumina-i de granit

O pace moale cuprinde treptat orizontul.

În spatele norilor, razele se prăbușesc pe încheieturile zilei

și-o lumină pâcloasă, umedă, se așterne în zare, ca un zid.

Cerul își acoperă ochii cu palme negre și reci,

iar timpul devine o tăcere de plumb peste tot.

Din reziduuri de lumină luna își construiește aureola

și fiecare stea se-așază într-o ordine perfectă,

pe întinderea nopții...

O pală de vânt răscolește un pumn de frunze,

care zac chircite pe trupul umed al pământului.

Cerul începe a se sfărâma în clipe de gheață și e frig.

E iarnă... Lumina-i de granit...

Violeta Sandor/drept de autor

Nocturnă

Nu se aude nimic.

Timpul își ține răsuflarea.

Doar stelele tremură neliniștit

sub geana întunericului.

Acolo unde începe cerul,

păsările au culoarea pietrelor...

Miroase a iarbă arsă

și din freamătul frunzelor

se iscă, parcă, primul vânt.

Undeva pe linia orizontului,

luna își conturează trupul

cu o lumină albastră.

Restul, e tihnă și lacrimi de sfinți.

Violeta Sandor/drept de autor

Emoție

Obloanele cerului s-au deschis puțin,

doar cât să picure câțiva stropi de binecuvântare

peste suflete...

O rază de lună începe a atârna peste lucruri,

ca un ultim respiro al nopții

si peste tot lumina începe să se dilueze

neregulat...

De franjurii întunericului mai stau atârnate

câteva umbre răzlețe, ca niște reverențe triste.

Scrisul umed al lunii se ancorează pe umerii pământului,

ca într-un refugiu.

În cele din urmă, răsăritul vibrează în roșu

cotropind orizontul...

Sub cerul liber miroase de-acum

a flori proaspete, a liniște și împăcare!

Violeta Sandor /drept de autor

Am vrut

Am vrut să desenez cerul cu bucăți din sufletul meu. Erau pe-afară. 

Rătăceau despuiate de trupul în care au fost sădite cândva. Parcă nu își mai recunoașteau locul... nici timpul sau... anotimpul! Poate pentru că aveau forme și culori diferite și nu se mai potriveau ca să formeze întregul! Cel dintâi, unicul, primit ca dar... la început. 

Asa că m-am răzgândit.

Le-am adunat pe toate și mi le-am înghesuit în palme. Poate că într-un final se vor reconstrui, se vor lipi unele de altele și vor recunoaște până la urmă locul de unde au plecat. Și se vor întoarce în trupul meu mai curate și mai pline de liniști.

Dar pentru asta ar trebui să-mi desfac palmele și să le eliberez! Încă nu pot... Nu mi-am terminat de spus rugăciunile!

Violeta Sandor /drept de autor

De toamnă

Frunze rătăcite umplu-ntreaga stradă,

Vine toamna plină de copacii goi,

Reverențe triste printre crengi, dovadă

Stă doar amintirea unor fructe moi.

E totul gri, văzduhul poartă brume,

Miroase-a foc, a putred și zăpadă,

Lumina plânge roșu peste lume,

Tăceri, din ochii lunii încep să cadă.

Iți scriu

Am așezat pe un perete

o frântură dintr-un colț de cer,

pe care l-am desenat

cu lumina potolită a amiezii.

Pe jos am așternut firele de nisip

din clepsidra timpului și

am făcut o punte

între mine de azi și de ieri...

Undeva pe tavanul de deasupra patului,

se aude zgomotul stelelor

care se înghesuie unele în altele,

rostogolind tăceri.

Peste tot un aer fierbinte și umed,

spânzură ca niște pânze de corabie

peste lucruri și peste mine

acoperindu-mă cu năvalnice ore.

Doar blândețea din privirea ta

seamănă a renaștere,

aici în camera în care timpul

sculptează marginile inimii,

a firii și-a trupului cu inocența din noi!

Se preling răcori

Se lasă seara. Sub coama cerului se adună păsări. Sub aripile lor stau adunate mulțimi de primăveri, dar niciuna ca aceasta.

Un vânt steril se plimbă haotic, dezbrăcând pomii de toată floarea lor. O lună mare, despletită de raze, umezește pământul, acoperindu-l treptat cu un covor fin de rouă... și e frig. Un frig morocănos și insistent.

Ici-colo, nori zdrențuiți împodobesc orizontul, precum o dantelă, iar cerul începe treptat să se frângă, în stropi mari și reci. Câteva stele năluci se joacă baba-oarba, legate la ochi cu fulare de plumb.

Îmbrăcat în răcoare, orașul adoarme sub fulgerele ce macină cerul pe alocuri și-un fel de amorțire începe să curgă alene spre ieri.

..........................................................................................................................................

"Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beție

Și s-asculți pustiul,

Ce melancolie!

Plouă, plouă, plouă"

(George Bacovia - Rar)

Miroase a verde crud

O mână-a dimineții îmi zgârie-n ferestră

și clipele se cern prin sticla murdară,

un soare plânge jos, în camera noastră

prin ochii unei zile de vară.

Sub zări se stinge noaptea abătută,

cu stele ofilite parcă prea devreme

și raze dintr-o lună mohorâtă

se frâng pe crengile grele de vreme.

Din pătura de iarbă și de humă

miroase-a verde crud și a senin...

se zbate aritmic cu aripe de spumă

în alb si negru un fluture blajin.

E-un soare nou cu ochi fierbinți de vară,

pe cer e scris cu stele și cu flori,

dantele de lumină se-ncolăcesc pe-afară

vitralii de culoare se-adună sus, sub nori.

Sub geana zării

Ninge cu petale de lumină.

Ca într-un act final,

Cad florile ca o cortină,

Sub ochii templului solar.

Aleargă fluturi în roiuri albastre,

În leagăn de vânt neturburat,

Un cântec coboară din astre

Și urcă la loc, de roze-mbătat.

Covor de iarbă nouă, plăpândă,

Se-ntinde pe vechile hotare,

Pe ramuri o rază mai blândă,

Răsfață merii care dau în floare.

Constatare

Un fel de amorțire zguduie zarea...

curg nori albi înspre ieri,

aruncând în urma lor fulare de ceață.

Cu aripi de rouă,

cerul se prăbușește în ochii florilor.

Timpul arde secundele

în ritm albastru, dezmorțind ramuri.

Un val de verdeață

se eliberează din strânsoarea rece

și totul se destramă în aripi de lumină.

Câteva stele fără somn

coboară pe umerii pământului,

tremurând argintiu...

Herghelii de gânduri

mi se aștern în suflet.

Primăvara începe a ne spune povești!

Reflecție

Pe obrajii reci ai serii câteva raze obosite stau agățate de orizont, 

însângerându-l.

Stelele și norii se amestecă tumultos, ca într-un joc bizar. A început să ningă timid, cu fulgi fini și rari. Un pui de vânt așază praful argintiu pe tâmpla nopții și pe copacii care par niște statui rugătoare. 

Ici-colo, câteva păsări sihastre tremură pe ramuri, iar croncănitul lor ascuțit pare că taie aerul în mii de fâșii. O lumină alb-albastră se așterne pe jos, lipindu-mi-se de tălpi. E frig, un frig uscat și umed deopotrivă.

E iarnă sau încă nu?

Urme de vânt

Cerul și-a vândut sufletul albastru pe un pumn de umbre solitare. Fâșii grele de plumb îmbracă fruntea serii ascunzând sub ele mugurii stelelor.

Nori măcinând fulgere se preling într-un ritm greoi pe catifeaua nopții, sfidând parcă gravitația... Orele picură o liniște aproape primară și, într-un colț, un om de zăpadă pe jumătate dezghețat, mai poartă încă pe umerii lui urmele unui vânt nebun.

Noapte de iarnă

Se frânge cerul în stropi de argint,

Cu sufletul alb atârnă o lună,

Albe zăbrele se aștern pe pământ,

Un vânt nebun îi cântă în strună.

Pustie și rece-i urgia pe-afară,

Păsări și oameni se-ascund pe la case,

O beznă se întinde ca o gheară

Și iarna-ți aleargă prin oase.

Din bolta-cenușă se-mprăștie umbre,

Un viscol prin aer dospește

Și mantia albă se-așterne în tumbe,

Iar flacăra lunii abia mai clipește.

Doze de alb

Se apropie noaptea.

O noapte ce cade

în torente albe.

Din loc în loc,

pe pământul rece și umed

cresc flori de gheață.

O lună plină agonizează

printre vârfurile copacilor,

legănându-se haotic.

E frig, iar vântul plânge

cu ochi plini de brumă.

Atâta liniște coboară

din cerul plin de nea,

încât orizontul își îmbracă

aripile de plumb...

și astfel își mai adună

în suflet încă o iarnă.

Sumbră baladă

Plouă...

Aleargă-n neștire

stropi reci și gureșe ciori,

pe-un cer plin

de negre tablouri

și roșii fiori.

Liniște...

Pe ramuri tăcute

amurguri se desfac

și timpul

la geamul meu plânge.

În marșul greoi

al frunzelor pe-asfalt,

parcă și cerul s-a lăsat

în valuri de sânge.

Sumbră baladă de toamnă.

Ghem de vorbe

Se rostogolesc clipe în tăcere...

Cerul se retrage sfios sub cortina amurgului, iar luna apare ca o pată albă pe buza apusului. Pentru câteva secunde un abur straniu îmbrățișează orizontul până la sânge și în clipa imediat următoare fiori reci de gheață îmi zgârie fața. Copacii despuiați își leapădă umbrele iar vântul rostogolește câteva picături pe caldarâm. Printre nori stau pitiți câțiva fluturi cu aripi argintii anunțând o noapte tremurândă.

Mi-e frig. Îmi cuibăresc mâinile în buzunarele hainei și îmi dau seama că toamna asta adăpostește în ea pulsul repezit al zăpezilor timpurii.

Miroase a frunze arse...

Un tur al sufletului meu

Parcă nu mai știu să scriu sau parcă nu mai pot. Deocamdată. Dar desenez, desenez imagini din lumea noastră.

În colțul de jos al unei coli am așternut câteva flăcări verzi, dintr-un curcubeu imens, și le-am impregnat cu liniște. Apoi am conturat câteva aripi de îngeri albi ca să ne vegheze zilele și nopțile, pentru totdeauna. În partea de sus am desenat cerul. I-am tatuat pistrui argintii pe obraji și flori de lună arzândă. Ici-colo, fragmente de raze dintr-un soare blând au umplut coala de hârtie până la refuz. Să dizolve orice urmă de întuneric. Pentru câteva clipe, un parfum de petale îmi strivește pleoapele și îl arunc la întâmplare, împreună cu câțiva stropi de gând pur și un buchet de vise, ca să întregesc tabloul. Împăturesc cu grijă foaia de hârtie și o așez pe ultima treaptă a orizontului, ca un reper.

De azi nu mai scriu!

Firimituri de infinit

Miroase a dimineață fragedă. Un răsărit cu un soare care a învățat să nu moară, sărută linia orizontului, cald și roșu. Pe colțul mesei se plimbă agale un fior de lumină. Îmi întind mâinile și încerc să cuprind cu ele emoția caldă ce se așterne, dar ea îmi mângâie degetele, apoi mi se răsfiră printre ele ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. Fire prelungi de lumină îmi încălzesc treptat obrajii și pleoapele, într-un amestec de tăcere și strălucire. Cerșesc timpului puțin timp, atât cât să pot cuprinde cu inima și cu gândul câteva raze cu care să-mi îmbrac trupul...

Undeva, afară, vibrează un cântec, un gând miroase a mare albastră și o poezie stă gata să se îmbrace în cuvinte. Un început de zi prinde viață, iar eu, cu vârful degetelor, am reușit să pictez infinitul.