Povestea mea

A sosit timpul să las cuvântul să fie mesagerul meu, aici şi acum. Am hotărât să scriu despre povestea venirii mele spre el şi întoarcerea spre mine însumi. În momentul magic, unic, al existenţei mele din acest univers, mi-am dat seama că nu exişti cu adevărat dacă nu ai reuşit să găseşti lucrul sau fiinţa aceea care să te completeze, să te desăvârşească. Am realizat că până într-un punct viaţa mea era formată din straturi de obişnuinţă. De multe ori îmi venea să strig… Observam cum cercul se închidea în fiecare punct, până când totul devenise o zbatere sterilă, inutilă, un amurg fără de răsărit, un cântec fără final, un vânt ce se zdrobeşte de geamul mereu închis. Ca sufletul meu. În interiorul fiinţei am îngropat o fărâmă de iubire, ca pe o comoară. De fapt, era acolo de la un început. Doar că eu nici măcar nu ştiam de existenţa ei sau nu o recunoşteam ca parte din mine. Prin urmare, nu plănuisem să dezgrop vreodată comoara, dar în clipa în care cuvintele au respirat prin tine şi s-au aşternut peste mine, am simţit că mă îndrăgostesc. Stăteai înaintea mea frumos, cald, blajin, parcă ai fi fost rupt dintr-un roman de dragoste. În clipa aceea mă simţeam iubită, dorită, frumoasă, ca nimeni altcineva şi doream să rămân aşa pentru totdeauna. Ai reuşit să-mi îmbraci sufletul cu zâmbetul tău, cu căldura ta şi brusc mi se făcuse dor de iubire, încât nici nu mai puteam respira. M-ai cuprins dintr-o dată în braţele tale şi mi-am dat seama că unele lucruri vor fi veşnice. Iubirea noastră şi sufletul nostru. De-atunci au trecut ceva ani, noi suntem aceeaşi şi vom rămâne aşa, pentru că fiecare zi are pentru noi, mereu, un nou început.