A înviat primăvara?

Pe moalele pământului rătăcesc încă tălpile ostenite ale iernii și din când în când plouă cu miresme reci și tulburi, mirosind a trecut.

Sub perdeaua groasă alb-cenușie, două păsări pe jumătate înghețate se străduie să-și ancoreze trupurile reci pe creanga unui copac.

În depărtare se văd zorii care mușcă orizontul atât de hulpav încât cerul se crapă în felii de lumină, iar pământul începe să-și dezgolească trupul de rouă.

De pe obrazul alb al lunii vântul cerne praf de stele până jos pe stradă.

Undeva, pe bărbia drumului, dintr-o tufă stingheră, se aud țipetele mugurilor care se preling obosite pe iarba cu gust de asfalt.

Din ochii soarelui abia mijit curg câteva raze amețite ca niște degete palide. 
A înviat primăvara?

Gânduri, gânduri...

Un amestec ciudat de cuvinte aleargă prin gândurile mele. Undeva într-un colţ, un ceas îşi înfulecă secundele cu nerăbdare.

Închid ochii şi aştept cu respiraţia oprită pentru câteva secunde liniştea, care mă defineşte şi mă colorează. Zâmbete, stări şi litere îmi năpădesc mintea şi simt nevoia imperioasă de eliberare.

Încep a ordona cuvintele şi le aşez pe foaia albă asemeni unui desen.

Am degetele agăţate de un creion şi poate din mulţimea gândurilor, mâinile mele iau forma unor aripi de fluture. Mi-e teamă, nu sunt capabilă să înţeleg ce se întâmplă, dar mă liniştesc repede când văd mulţime de zâmbete aşezându-se pe ele. Încerc să le mişc. La fiecare zbatere se revarsă din ele o ploaie de stele.

Te aşezi înaintea mea, întinzi mâinile şi încerci să le prinzi. Dar alunecă pentru că mâinile tale s-au transformat deja în păsări cu aripile desfăcute ca un evantai. Pe ele rugăciuni cu arome de iasomie, flori de măr sau liliac încearcă să prindă viaţă.

Mă lipesc încet de tine. O stare de delir parfumat mă încearcă. La un moment dat braţele noastre se contopesc şi se transformă într-o îmbrăţişare continuă, cuibărind în ele eternitatea.

Cu ochii aţintiţi în sus întru mulţumire, înlăuntrul nostru, timpul începe a sculpta cărări de iubire, de linişte şi de leac.

Gânduri, gânduri…

În palmele asfinţitului

Afară e o lumină bolnavă. 

De sub pleoapele reci ale cerului câţiva stropi înfioraţi se strecoară lin 

spre sufletul neadormit al pământului. 

Din când în când, păsări stoluri taie calea vântului şi se destramă, 

acoperind crengile obosite de o iarnă indecisă. 

Sub cortina de stele captive undeva, spre o margine de lume, 

vremea musteşte a nerăbdare. 

Pe cer, o lună amară şi palidă cară în spate ore pline de ploi. 

Timpul pare legat de rădăcinile unei primăveri timpurii şi oscilează între 

a fi sau a nu fi. 

În palmele asfinţitului cineva a început să presare tranşe de umbre. 

Ici-colo o perdea spălăcită de nori grei ameninţă liniştea orizontului. 

Până să înceapă furtuna, sub pleoapele reci ale cerului, 

lumina urlă tupilată în gangul unei stele.

Şi totuşi...

Aleargă pe alocuri, ca nişte umbre iernatice, câteva păsări încărcate cu frig. De pe aripile lor negre, iarna încă mai picură culori argintii.

Pământul geme după primăvară sub bruma aburindă şi peste tot miroase a dezgheţ. Pe trupul arborilor vântul cocoşează crengile, ca într-un tablou incomplet.

Timpul a îmbătrânit şi parcă îi este din ce în ce mai greu să călătorească între un apus şi un răsărit.

Şi totuşi, astăzi trotuarul este pavat cu raze.

Scrisoare rece

A sosit vremea ca natura să-şi acopere cicatricile. Printre umbre, nori grei cern fulgi fără pată şi treptat o perdea de nea acoperă soarele, îmblânzindu-l. Pe ramurile stinghere şi goale degete prelungi de gheaţă stau agăţate haotic, sfidând gravitaţia. Un aer rece despică aprig obrajii, flămând şi dureros, în vreme ce vântul modelează discret văzduhul. În jur e atâta linişte încât aud cum trece timpul în chinuri reci, legat parcă de rădăcinile îngheţate ale pământului.

Îmi sprijin obrazul de fereastra mea pictată cu nori şi văd cum cerul pregăteşte covoare de fulgi în mâinile îngheţate ale nopţii. Până la următoarea ninsoare lumina scrâşneşte sub mantia neagră, iar timpul pare că-şi încetineşte ritmul. O pasăre de noapte, strivită de ger, plânge pe limba ei singurătatea şi dorul zilelor senine, pe ramura frântă a unui copac umbră.  

Undeva, într-un colţ de cer, câteva stele abia mijite zâmbesc discret.