A sosit vremea ca natura să-şi acopere cicatricile. Printre
umbre, nori grei cern fulgi fără pată şi treptat o perdea de nea acoperă
soarele, îmblânzindu-l. Pe ramurile stinghere şi goale degete prelungi de gheaţă
stau agăţate haotic, sfidând gravitaţia. Un aer rece despică aprig obrajii,
flămând şi dureros, în vreme ce vântul modelează discret văzduhul. În jur e
atâta linişte încât aud cum trece timpul în chinuri reci, legat parcă de
rădăcinile îngheţate ale pământului.
Îmi sprijin obrazul de fereastra mea pictată cu nori
şi văd cum cerul pregăteşte covoare de fulgi în mâinile îngheţate ale nopţii.
Până la următoarea ninsoare lumina scrâşneşte sub mantia neagră, iar timpul pare
că-şi încetineşte ritmul. O pasăre de noapte, strivită de ger, plânge pe limba
ei singurătatea şi dorul zilelor senine, pe ramura frântă a unui copac umbră.
Undeva, într-un colţ de cer, câteva stele abia mijite zâmbesc
discret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza