De ceva vreme cerul nu mai e
albastru. Din el plouă cu nesaţ pe strada mată cu lacrimi pline de pământ. Un
amestec de galben blând se agaţă dezordonat de orizontul rece, ca o dantelă
îmbătrânită de vreme. Nori grei şi lungi înghit cerul atât de hulpav încât
peste tot se aştern umbre.
Un vânt astenic înghesuie
frunzele pe ramuri într-o dezordine perfectă. În urma lui tăcere. Şi miros de
verde prăfuit.
De la fereastra spălată de
ploaie privesc cum fug pline de teamă, păsări încărcate de frig.
Răvăşite în ziua neplină, orele
se lipesc sfios de lumină cu un amestec de posesivitate şi nelinişte. Şi nimic
nu se întâmplă. E tot ca ieri.
Plouă într-o tăcere continuă cu
ticăituri seci şi reci care mă tulbură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza