Respir adânc,
ritmat, creionul si-a frânt vârful și sângerează rece.
Îmi tac șoaptele
și cuvintele dintr-o dată, iar silabele cad din versuri ca secundele în
clepsidră. Îmi trec mângâietor privirea peste ele, le adun în pumni și le las
puțin să se odihnească. Apoi le trântesc într-o rigolă a uitării dar ele
pornesc târâș spre mine. Întind mâinile, literele devin cuvinte oblojitoare în
vârful degetelor pe care mi le așez în dreptul buzelor și apoi încep a se
prelinge spre malul inimii spre păstrare. Ca niste aripi crescute înăuntru. M-am
obișnuit prea mult să-mi îmbrac viața în cuvinte, prea multe cuvinte, numărând
astfel clipele doar de pe marginea silabelor. Parcă mi-e greu cu mine când rămân
fără litere, ceasurile devin solitare nuanțând zilele în tonuri de gri. Așa că
am decis că în lumea mea nu voi forța timpul să se scurgă în umbra tăcerii.
Deși câteodată și
foile albe de hârtie au sfințenia lor.
La multi ani! Un 2017 care sa inspire!
RăspundețiȘtergere