Un Crăciun binecuvântat!

Vă dorim ca minunea nașterii Domnului să coboare asupra voastră lumină, har și senin!

Apropierea celor dragi vouă, prezenți la ceasul Sfintelor Sărbători să vă inunde sufletul cu bucurie, cu liniște, cu pace.

Aromele de brad, cozonac și portocale să se-mpletească cu mirosul iernii, iar clinchetul limpede al clopoțeilor și refrenele colindelor să vibreze la unison cu inimile voastre, într-o magie fără început și fără sfârșit. Crăciun Fericit!

Miroase a linişte

Într-un colţ de cer îngerii albi dorm înveliţi într-o ne-lumească amorţeală, aşteptând picurii de gheaţă ca să picteze pământul.

Din întunericul ghemuit peste tot, câteva clipe cuminţi se agaţă de zorii zilei spre un nou început. Lacrimi de pe obrazul cerului botează câteva frunze care se mai zbat amorţite in ghearele crengilor.

Calm şi distins începe să "plouă" cu raze nefireşti dintr-un soare palid şi rece. E senin şi pare departe făgăduinţa unei ninsori. În case miroase a brad şi cozonaci adăugând tărie aerului de sărbătoare sfântă.

Cu multă lumină în suflet, cu visele agăţate de stele, împodobesc şi eu bradul cu globuri argintii şi cu beteală albastră. 

Să se asorteze cu cerul. 

Tăcere alb-cenuşie

E o dimineaţă încărcată de tăcere, până şi orele îşi strigă plictisul în fiecare ticăit. Afară, o perdea groasă de ceaţă alb-cenuşie pluteşte deasupra trotuarelor, ca o nălucă. Trupurile copacilor se rarefiază treptat şi devin una cu mantia rece a timpului şi parcă totul se transformă într-o adiere ce aleargă despletită peste tot. 

Cu greu, răsăritul îşi croieşte drum pe deasupra norilor, încălecând văzduhul. Pe aripile păsărilor, bucăţi arzânde străpung aerul căutând un adăpost. 

Brusc, o mână nevăzută adună tăcerea alb-cenuşie împrăştiată în zori, iar cerul sprijinit pe o rază zâmbeşte eliberator. O lumină caldă începe să se joace pe oameni şi obiecte risipind frigul. 

Miroase a foc de flori şi a iarnă, iar clipele ce curg cuminţi spre o altă zi aştern ninsori de poveste, în visul Pământului.

Hiberno tempore

Miroase a îngheţ pe-afară, de o vreme. 

Inspir adânc şi greu răsuflarea rece a vântului, care trece prin mine ca o iluzie. Stropi de apă şi zăpadă se încurcă între ei, se cuprind şi se desprind unii de alţii ca intr-un dans şubred. 

Nici un nor nu se mişcă, stau suspendaţi parcă de mii de stele întunecate, ca o haină atârnată. Un cer întreg plânge cu bucăţi fulgerătoare şi reci pe obrazul meu drept. 

Cu ochii închişi rămân în neclintire şi sper doar că, în curând, vântul îşi va îmbrăca aripile de lumină.

În vârful peniţei

“Lumea noastră se întinde până unde îndrăznim să visăm.”

citat de Valeriu Butulescu

Afară e o lume care curge şi musteşte cenuşiu. Ca o umbră m-am furişat din aşternutul ei şi m-am refugiat într-o odaie din care am reusit să decupez o fereastră prin care să văd cerul cum înfloreşte… Cu stele ce ţin de cald în nopţile reci, cu o lună cu care pot respira într-un singur ritm şi cu… vise. Aici am hotărât să fie casa noastră. O casă în care orele-şi deschid cărări prin plasa unui timp încremenit. Cărări de iubire, de linişte şi de leac. Din când în când reuşesc să cobor adânc în mine, dau la o parte spaimele şi norii groşi ai îndoielilor şi caut după perlele de lumină şi blândeţe. Când le găsesc cu un efort supraomenesc reuşesc să le strâng în dreptul inimii ca mai apoi să le aşez în vârful unui penel spre aşternere. Brusc, in depărtare se aude ţipătul ascuţit al unui pescăruş şi pe cer încep să se strângă laolaltă câteva stele neastâmpărate...

O adiere delicată îmi mângâie umerii şi un sărut îmi poposeşte lângă urechea dreaptă împreună cu o şoaptă: scrie, draga mea, scrie!