Tăcere alb-cenuşie

E o dimineaţă încărcată de tăcere, până şi orele îşi strigă plictisul în fiecare ticăit. Afară, o perdea groasă de ceaţă alb-cenuşie pluteşte deasupra trotuarelor, ca o nălucă. Trupurile copacilor se rarefiază treptat şi devin una cu mantia rece a timpului şi parcă totul se transformă într-o adiere ce aleargă despletită peste tot. 

Cu greu, răsăritul îşi croieşte drum pe deasupra norilor, încălecând văzduhul. Pe aripile păsărilor, bucăţi arzânde străpung aerul căutând un adăpost. 

Brusc, o mână nevăzută adună tăcerea alb-cenuşie împrăştiată în zori, iar cerul sprijinit pe o rază zâmbeşte eliberator. O lumină caldă începe să se joace pe oameni şi obiecte risipind frigul. 

Miroase a foc de flori şi a iarnă, iar clipele ce curg cuminţi spre o altă zi aştern ninsori de poveste, în visul Pământului.