Iubesc sufletul tău

Câteodată mă simt atât de aproape de soare! Asta pentru că iubirea mea pentru tine are miezul atât de incandescent! Strigă sufletul în mine un dor etern de fericire pe care numai tu poţi să mi-l potoleşti. 

Aştept cu inima tremurândă clipa mistuitoare... aceea în care tu mă uneşti cu sufletul tău, înainte de culcare şi-mi aşezi capul pe piept în dreptul inimii. Cuvintele nu mai pot fi atunci încătuşate şi încep poemele să nască ploi. De flori, de stele, de culoare... Totul devine mic.... numai nouă încep a ne creşte aripi mai mari decât cerul şi purtăm cu noi toate razele de soare pe care nu ni le poate lua nimeni. 

DINCOLO DE LACRIMI

Refuz să mă dizolv într-o baltă de lacrimi,
Lăsând ploi de gânduri să danseze-ntre noi;
Suspine potolite se cuibăresc molcom în patimi,
Oceane de linişti mă-nbracă de când suntem doi.

Refuz să iubesc ploaia, când am cerul de vară
Îngemănat cu extazul pasiunii născut printre nori,
Îmi simt inima dansând nebuneşte seară de seară,
Când leagănul buzelor tale este dăltuit în flori.

Refuz să las sufletu-mi să colinde rătăcitor,
Când realitatea se revarsă afară din timp
Şi sorb însetată dintr-un "acum",  plină de dor,
Cuibărită timid la pieptul tău, odihna o simt.

Refuz să ostenesc alungând îngheţul singurătăţii,
Când fiece noapte trecută într-o nouă zi există,
Doar între noi pulsează cu sete spirala vieţii,
Acoperindu-ne senin cu-o dăruire ce persistă.

Percepţie

Viaţa  ţine de biologic, de efemer, de trecător, în timp ce sufletul ţine de eternitate, important este să ţii mai mult la suflet.(Bartolomeu Anania )

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre percepţia mea asupra vieţii. Posibil să fiţi în acord cu mine în mare măsură dar posibilitatea de-a mă contrazice este la fel de mare. Am realizat că esenţial este să încerci să înţelegi cum funcţionează viaţa. Apoi totul devine simplu şi poţi respecta legile ei. Se spune că mintea umană e complexă. Aşa o fi, însă pare că destul de puţini oameni cunosc care este misiunea sau altfel spus rolul lor aici pe pământ.

Trebuie să învăţăm ce avem nevoie, ce ni se potriveşte ori ce ne prisoseşte. Există ceva deasupra tuturor ca o forţă divină care ne modelează, ne susţine şi ne uneşte cu ceilalţi, prin gânduri, sentimente, cuvinte şi astfel se crează întreaga experienţă pe care o trăim.  În viaţă fiecare om caută continuu ceva... să-şi satisfacă nevoile materiale, emoţionale, sufleteşti. Succesul fiecăruia constă în intensitatea şi durata nevoii.  Suntem diferiţi din multe puncte de vedere. Într-unul singur ne asemănăm foarte mult. În nevoia de a fi fericiţi. De vreme ce fericirea apare în interiorul nostru atunci când primim răspuns la nevoile noastre şi în momentul în care putem la rându-ne oferi fericire celuilalt, înseamnă că viaţa noastră capătă valori şi se împlineşte.  În dreptul meu vă pot spune că sunt completă prin el şi cu el deopotrivă. Iubirea şi respectul pe care îl avem unul pentru celălalt ne face să fim două suflete îngemănate. Trăim o contopire cu ceea ce este inexprimabil, nelimitat, inefabil, Divin.

Am ales să călătoresc
printre suspine...
fără să cunosc reguli
fără să ştiu
dacă... lacrimile te seacă
sau nasc răbdare
dacă... conştient sau nu
suspinul scoate la suprafaţă
valoarea unui zâmbet
ce se coboară
din vâltoarea vieţii
Am ales să stau...
în locul curgerii
printre trăirile din afara
propriei dureri
ce-mi sculpta sufletul
cu florile reci ale nepăsării
Am îngheţat aşteptând
zborul albastru al viselor
până când şoapta
ce naşte doruri obediente
şi iubiri necondiţionate
a ales să călătorească 

printre buzele tale. 

Fond etern

“Ceea ce mă interesează e clipa. Fondul etern al dragostei, când cei doi se nasc unul pentru celălalt în secunda supremă.” (Kierkegaard)

Fiecare trăieşte pe măsura râvnei sufletului său. După dorinţa flămândă de viaţă, de iubire, de puterea de a zâmbi. În tot acest spaţiu de joc dintre umbre şi lumini, strigăte şi şoapte, fugim de singurătate. Pentru că ne face să ne simţim glaciali, înstrăinaţi, tenebroşi. Mă gândesc că, până la urmă, viaţa întreagă e o cutie plină cu şanse. Există momente când un întreg spectacol de poezie îţi umple câteodată fiinţa, dar sunt şi momente în care pare că totul se termină şi te copleşeşte o stare de solitudine supremă. În astfel de clipe, deschide cutia şi mai acordă-ţi o şansă. La viaţă, la fericire, îngăduind binelui să trăiască în graniţele fiinţei tale. Închide ochii, respiră adânc şi ascultă. Ascultă-l pe celălalt. Simte-i liniştea din suflet. Vezi cum se colorează văzduhul? Crede în adâncul tău că măsura lucrurilor din viaţa ta este o împlinire de vise în doi: a ta şi a celuilalt. Adăposteşte-te în el şi lasă-l pe el să se odihnească în tine. Şi, ca totul să dureze, îngăduie Lui Dumnezeu să aşeze peste voi pace şi dragoste divină.

AROMĂ DE SUFLET

Sunt eu între visul albastru
şi zbaterea hoinară din gânduri
fără timp şi-n fiece secundă
pe aripi de fluturi incolori
şi pe tâmpla ta stângă
într-un pui de înger.
Sunt tu, picătură de dor
sorbită de pe buze tremurânde
într-o clipă ce arde nebună
şi sunt... şi tac... şi mă aştern
între poveste şi cânt,
între vânt şi pământ,
pe un fir de praf fugar
ce se-odihneşte în palmele tale.
Suntem noi, mister şi curcubeu
fără cuvinte care să rupă tăcerea
dintre umbră şi lumina-muză,
suntem cascadă de iubire
la poalele cerului
sunt eu, sunt tu, suntem...

Eu, tu

Ninge cu stele căzătoare pe ţărmul poveştii noastre. Taine şi nopţi pline de magice atingeri ne tatuează existenţa.  Parfum de flori sălbatice ai aşezat între buzele noastre ca o serenadă. O întreagă simfonie de lumină şi culoare ne scaldă sufletele până în cel mai adânc ungher. Ploi de dor, aripi, îngeri, albastru, stele, infinit... o ţară a minunilor am construit doar din sfere de fericire, vise senine şi ploi... ploi calde de primăvară veşnică.

O primăvară care-şi îmbracă cireşii atât de plin...

Am păşit într-o seară,
Cu paşi şovăitori,
Pe tărâmul viselor,
Ascultam durerea mării lovite de ţărm.
Era şi durerea mea, până când,
Şoapta ta mi-a mângâiat sufletul,
Şi-am întrezărit pe aripi de fluturi,
Albastrul cerului.
Fulgerând mă plimb printre stele,
Ating cu mâinile, luna...
Ţi-o dăruiesc.
Pentru că tu ai făcut ca ploile să fie dor,
Şi soarele, valea făgăduinţei.
Ai desenat pentru mine iubirea
În chip de înger,
Şi mi-ai cântat printre şoapte.
Iar ochi-mi lăcrimau rubine.
Sub cerul vast al nopţii,
Ai presărat pulbere de stele,
Pentru mine.
Te doresc atât cât plânge ploaia,
Atât cât vântul mângâie seninul,
Mă lasă să-ţi fiu râul,
Iar tu să-mi fi....marea.

Anima

Suflet, simţire, nădejde, zbucium, patimă, cenuşă, speranţă, existenţă. Îmbrăcat într-un trup, îmbibat de frumuseţea dragostei, călător asiduu printre vise, legat de sentimente care vin şi sălăşluiesc aici, sufletul pare a fi un cufăr plin de spirale înrădăcinate în infinit. Aurolează  fiinţa atunci când este cuprins de iubirea pură şi devine aripă şi cer pentru cel căruia i se dăruieşte. Devine muzică, se acordează involuntar la tonul emis de sufletul celuilalt ca să devină armonie. Cerească, magică, indesctructibilă. 

Ştiu că poţi face pentru mine asta de aceea te rog.... priveşte-mă în ochi, vezi puterea sufletului meu. 

ANIMA

Mă întreb din ce şoaptă a pământului

te-ai desprins suflete

Şi din câte amurguri tăcute

ţi-ai cules visele…

Te-am simţit rece cu toţi porii

când primăvara a încercat să te adune

din furtunile de rouă din zori.

Te-am văzut singur în umbra incandescentă

a zorilor, alunecând, alunecând…

În nesfârşite nopţi

ţi-am ascultat înfiorată tânguirea.

Mi s-a părut o clipă

că răsuflarea universului

se îngrămădeşte în colbul

zărilor albastre

şi trece peste beznă,

peste ploile flămânde

semănând nesfărşirea.

Să mă fi înşelat?

Şi totuşi, în sufletul meu

o şoaptă îşi leagănă ceasurile proaspete

de când un alt suflet mi s-a culcat în el.