Assiduitas

În tăcerea dimineţii, un foşnet cald, ca o şoaptă, se caţără pe vântul care bate obosit pe drum. Pe strada goală, florile încă dorm. La ferestrele deschise, soarele se joacă prin perdele. O frunză, ca o pasăre, s-a aşezat pe pervaz şi plânge încet, cu lacrimi de rouă. 
Pluteşte în văzduh câte o stea rătăcită. Când e, când nu e, iar minutele fug fără înţeles. Se-aude undeva în zare un zâmbet revărsat peste buze: „Bună dimineaţa, iubitule! Şi azi, ca şi ieri!” 
La infinit…