La urma urmei...

Amurguri deşirate sublim 
şi stele agăţate de crengile speranţei,

îmi hrănesc sufletul în peregrinarea lui 
printre echilibre şi instincte.

Bucurii, contopiri, înţelesuri mă cuprind 
pe dinlăuntru şi pe dinafară

într-o mireasmă cu nuanţă inimaginabilă 
de toamnă blândă.

Îmi trântesc trupul 
în maldărul de clipe recunoscătoare

şi mă încarc, 
absorbind cu toţi porii lumina şi pacea

de fiecare dată când 
aripile ni se-mpreună în flăcări.

Zic iarăşi prea mult...
Poate, dar tu ştii cel mai bine 
şi nu din cuvinte,

că noi am reuşit să exilăm singurătatea 
în sufletele celorlalţi.