Îngerii mi-au zâmbit

Am desenat tristeţea, navigând

desculţă pe tărâmul vieţii,

cioburi de dor percepeam mergând

din apus, până-n zorii dimineţii.

Am tatuat în timp lacrima seacă

ce-mi sculpta până şi ultimul por

şi rugat-am suspinul când pleacă,

a inimii zbucium, să-l agaţe pe-un nor.

Am rugat ploaia în miezul nopţii,

să spele veninul din amintiri,

tremurând, să pot semna în cartea sorţii

condamnarea la o viaţă fără iubiri.

Strigam timidă în limbajul stelelor,

băteam sângerând la poarta unui vis,

iar vântul îşi aşeza din căuşul mâinilor

câte-un surâs, pe-obrazul meu nins.

Într-o zi, îngerii din al şaptelea cer,

întorşi către inima-mi de jale plină,

mi-au dăruit iubirea fără ca s-o cer

în chipul unui OM cu o inimă divină