Nocturnă

Întotdeauna sosirea iernii îmi aşterne în suflet un cer plin de arome reci. Norii prevestitori de zăpadă mă strâng. Aud plângând îngeri şi chiar le zăresc lacrimile. Unele mai albe decât altele, dar toate îngheţate. E linişte... o linişte dureroasă. O vreme fără contur, în care îţi simţi sufletul descompus, ce lunecă pe suprafeţe himerice. Trupul... se topeşte de frigul fierbinte, fără grabă. Aerul leneş îţi mângâie îndrăzneţ chipul, iar ochii ţi-s uscaţi de un vânt ce scuipă foc. Târziu, copacii atârnă de povara gheţii şi pământul adoarme. În tot acest timp, o picătură ostoită de foc mi se prelinge în vârful peniţei şi-mi mângâie viaţa din cuvântul scris. 

Apropo, se apropie sărbătorile pline de lumină şi bucurie. Să vă bucuraţi inimile şi să aveţi pace în suflete! 

Şi uite aşa iarna are ceva magic în ea până la urmă.

Se prăvălesc raze molcome
la poalele orizontului,
acoperind amurgul
în tonuri roşietice.
Mor clipele zilei,
prelingându-se-n taină
pe obrazul înserării,
iar tihna şi somnul
tatuează timid trupul pământului.
Luna îşi dezveleşte faţa
şi picături de lumină
înveşmântează umbre…
În tăcere, din ochii cerului
scapără steluţe argintii;
vraja se aşterne peste tot,
înfiorând timpul.
Vise şi fluturi ostoiţi
împacă domol pleoapele…
Şi-i atâta linişte!