Cuvinte vii

Cândva, învăluite în ceaţă, cuvintele tăceau tulburător. Dormeau ascunse, lipsite de înţeles, într-un trecut îndepărtat. Încercând să înţeleg tăcerea lor, într-o zi binecuvântată, am descoperit că fiecare din ele poartă o bucăţică de viaţă, o fărâmă de gând, o speranţă, un zâmbet. Aşa se face că, în jocul plin de culoare şi muzică a tuturor cuvintelor lumii, te-am întâlnit. Din acel moment totul căpăta sens, valoare.... era oare real sau mi se părea doar, visam? Nu, nu visam, erai real, uman, simplu de înălţător. Îţi mai aminteşti cum am tresărit când privirile noastre s-au contopit iar buzele tale au rostit numele meu? Atât de vii şi calde au devenit de-atunci cuvintele, atât de parfumate ca foşnetul mării. 

În clipa aceea sufletul meu a devenit iubire şi am reuşit să rostesc: te iubesc. Dar tu deja ştiai asta...

Am învăţat să trăiesc

în propriul meu corp,

după ce umbre şirag

mi-au îmbrăcat durerile…

Sub genele zorilor

lacrimile îşi ascultau cântările

în taina lumilor din mine

Tremurând,

o picătură de lumină gemea ostoit

până când, din razele lunii şi

din zvonul molcom

al râsetelor mele de odinioară,

am reuşit să mă adun.

Iar când în sfârşit seninul

şi-a odihnit răsăritul peste mine,

într-o bună dimineaţă,

tu… erai acolo, lângă sufletul meu.