Scriu

Scriu pentru frumuseţea din noi, pentru vise, pentru iubire. Pentru mine, pentru tine, pentru voi.
Scriu din suflet întotdeauna şi pentru suflet. Cuvintele pot fi îmbrăcate mai frumos atunci când sunt aşternute pe hârtie. Poate pentru că aduni în ele privirea, zâmbetul, frumuseţea laolaltă cu momentele pe care le trăieşti, le simţi şi nu poţi să le exprimi direct. Sunt ca o mărturie pentru acum, pentru cândva, pentru totdeauna. Împletesc printre cuvinte culorile florilor, zbuciumul vântului, surâsul soarelui-răsare. Pentru tine. Pentru că te iubesc. La mulţi ani, iubitul meu!
Vouă, celor care mă citiţi, vă urez un an plin de fericiri, împliniri, mereu sănătate şi ani frumoşi mereu! La mulţi ani tuturor!

Ninge

Ninge afară.

Atât de alb şi pur încât ai senzaţia că în jurul tău se aştern oglinzi. În zborul lor, fulgii mângâie feţele nevăzute ale îngerilor aşternându-se apoi monoton la picioarele noastre. Fulgi mari, imenşi, fulgi mici, frânţi, fiecare îşi spune povestea în felul propriu. Cei aşternuţi pe buze, povestesc magia primului sărut. Pe cei mai mulţi, încerci să-i prinzi în palmele tale, asemeni viselor. Aceştia sunt fulgii cuminţi, căzuţi din răsuflarea îngerilor.

Cei aşternuţi pe gene, spun povestea lacrimilor. Acelor lacrimi scurse din iubire. Cei trişti, mici şi frânţi, sunt fulgii care spun povestea sufletelor împovărate, neîmplinite.

Plecaţi sau izgoniţi înainte de vreme, aşternuţi liniştit desăvârşind magia pământului, fiecare îşi împlineşte clipa şi călătoria.

Am uitat să vă spun ceva...  fulgii mari şi cuminţi ce mi-au acoperit mie sufletul, au căzut într-un iunie şi erau petalele florilor de cireş.

Ninsori senine

Ninge cumplit în visele mele
cu constelaţii de doruri
din streaşina cerului;
şi toate miresmele cernute
printre stelele ce murmurau ca zefirul
le-am adunat în căuşul mâinilor
ca fiind primele raze de lumină
ce-mi mângâie pleoapele
când privind fereastra
văd trecând în dreptul ei
privirea ta ca o lavă fierbinte...
mi s-a părut preţ de-o fărâmă de gând
că toate florile nasc viori
pe care arcuşul înflorit cu petale albe
compun simfonia zborului ireal;
din tumultul abisurilor cosmice
se-aşează tainic o tăcere
plină de zăpezi albastre
şi ninge... ninge cumplit cu vise molcome
sub obrajii cerului,
cu şuvoaie de iasomii ce gem printre stele
te-aştept, vino...
privirea mea se reazimă mereu
în noaptea târzie, ca vântul înnebunit la ferestre
aşteptând împlinirea
până atunci...
ninge, ninge cumplit în visele mele
cu constelaţii de doruri.

Nocturnă

Întotdeauna sosirea iernii îmi aşterne în suflet un cer plin de arome reci. Norii prevestitori de zăpadă mă strâng. Aud plângând îngeri şi chiar le zăresc lacrimile. Unele mai albe decât altele, dar toate îngheţate. E linişte... o linişte dureroasă. O vreme fără contur, în care îţi simţi sufletul descompus, ce lunecă pe suprafeţe himerice. Trupul... se topeşte de frigul fierbinte, fără grabă. Aerul leneş îţi mângâie îndrăzneţ chipul, iar ochii ţi-s uscaţi de un vânt ce scuipă foc. Târziu, copacii atârnă de povara gheţii şi pământul adoarme. În tot acest timp, o picătură ostoită de foc mi se prelinge în vârful peniţei şi-mi mângâie viaţa din cuvântul scris. 

Apropo, se apropie sărbătorile pline de lumină şi bucurie. Să vă bucuraţi inimile şi să aveţi pace în suflete! 

Şi uite aşa iarna are ceva magic în ea până la urmă.

Se prăvălesc raze molcome
la poalele orizontului,
acoperind amurgul
în tonuri roşietice.
Mor clipele zilei,
prelingându-se-n taină
pe obrazul înserării,
iar tihna şi somnul
tatuează timid trupul pământului.
Luna îşi dezveleşte faţa
şi picături de lumină
înveşmântează umbre…
În tăcere, din ochii cerului
scapără steluţe argintii;
vraja se aşterne peste tot,
înfiorând timpul.
Vise şi fluturi ostoiţi
împacă domol pleoapele…
Şi-i atâta linişte!

Linişti

Mi-am făcut marea confidentă într-un amurg, să-mi picteze pe ţărm forme cristaline, dintr-o iubire flămândă. 

Am ales vântul într-o primăvară ca martor la fascinanta picturalitate a sufletului tău şi l-am implorat apoi să zugrăvească pământul. 

Am furat luna într-o noapte, pe când razele ei scormoneau în măruntaiele pământului şi am scufundat-o în sufletul tău, în ochii tăi, în mâinile tale. Pentru totdeauna...

Potop de raze violete
îmbrăţişează cerul
şi stele se nasc
unde sfârşeşte seninul.
Neprihănit, amurgul
îşi zideşte înălţimea,
iar noaptea se ascunde peste tot.
În văzduh, luna se-mbracă în lumină
în felul ei tăcut şi îngeresc.
De pe pământ, clipele se dezlipesc
pline de un somn dulce.
Totul apune într-un vis…
Cu aripi imaculate, îngerii
veghează între tăcere şi tumult,
răstignind zborul.

Blocaţi în visele noastre

Încerc mereu să îmbrac poezia aşa cum face primăvara cu cireşii. 

Gândesc şi visez cu tot trupul, storc norii de vise şi spânzur stelele de grinzile cerului. Fac cuvintele să mă asculte... pentru tine. Am aflat ceva- în nopţile în care lumea nu există pentru noi şi în zilele în care totul se evaporă în jurul nostru-universul tot se poate înghesui în doar două inimi....

E linişte în jur.

Din mijlocul nimicului

un strigăt de înger

se disipă în tăcere,

printre filele cerului.

Arome palpită peste

veşmântul pământului,

aşternând un iz dulce de visare.

Un gând ca un fir

mă poartă peste curcubeie…

E-atâta lumină!

În spatele norilor,

vântul rostogoleşte raze

la picioarele îngerilor.

O ploaie de senine flori

devine alint pentru o clipă.

Poate e nălucire sau poate-i mister,

cine să ştie?

Ştiu doar…că dulcele iz de visare

are izvorul în inima ta.

Cuvinte vii

Cândva, învăluite în ceaţă, cuvintele tăceau tulburător. Dormeau ascunse, lipsite de înţeles, într-un trecut îndepărtat. Încercând să înţeleg tăcerea lor, într-o zi binecuvântată, am descoperit că fiecare din ele poartă o bucăţică de viaţă, o fărâmă de gând, o speranţă, un zâmbet. Aşa se face că, în jocul plin de culoare şi muzică a tuturor cuvintelor lumii, te-am întâlnit. Din acel moment totul căpăta sens, valoare.... era oare real sau mi se părea doar, visam? Nu, nu visam, erai real, uman, simplu de înălţător. Îţi mai aminteşti cum am tresărit când privirile noastre s-au contopit iar buzele tale au rostit numele meu? Atât de vii şi calde au devenit de-atunci cuvintele, atât de parfumate ca foşnetul mării. 

În clipa aceea sufletul meu a devenit iubire şi am reuşit să rostesc: te iubesc. Dar tu deja ştiai asta...

Am învăţat să trăiesc

în propriul meu corp,

după ce umbre şirag

mi-au îmbrăcat durerile…

Sub genele zorilor

lacrimile îşi ascultau cântările

în taina lumilor din mine

Tremurând,

o picătură de lumină gemea ostoit

până când, din razele lunii şi

din zvonul molcom

al râsetelor mele de odinioară,

am reuşit să mă adun.

Iar când în sfârşit seninul

şi-a odihnit răsăritul peste mine,

într-o bună dimineaţă,

tu… erai acolo, lângă sufletul meu.

Destăinuire

În camera noastră miroase a răsfăţ. Odată ce ai intrat în ea, găseşti o simfonie de vise. Totul aici capătă culoare, căldură... te tulbură. Tocmai de aceea, după o vreme răbufnesc îmbrăţişările, ca nişte scânteieri de foc fără mistuire. Orele pier supte de veşnicie, iar tumultul lumii e învăluit de o muţenie blocată într-un zbor interior. În camera noastră ţipă cuvintele asemeni unui mixaj între pictură şi muzică. Iubesc camera asta pentru că în ea, într-o dimineaţă luna pierea neştiută pe suprafeţele trupurilor noastre îmbrăţişate.

Azi-noapte,
ţi-am îmbrăţişat trupul cu sufletul
aşa cum soarele curge rostogol peste timp,
mă cuibărisem lângă obrazul tău
şi mirosea a linişte...
mărturie,
îmi este tâmpla înflorită
de mireasma viselor
ce le-am ţesut cu picături de lumină
pecetluite cu doruri ce ard nerostite.
Îmi amintesc că zâmbind,
mi-ai îmbrăcat nopţile
cu nectar Dumnezeiesc...
m-ai învăţat să formez stele
din focul dragostei...
am vrut să biruiesc cuvântul
şi ţi-am aşternut pe piept
îngeri din lacrimi de fericire
să vorbească pentru mine
oriunde, între cer şi pământ
oricând, între tunet şi vânt...
Azi-noapte am aşezat în mine
o tăcută înfiorare
cu nuanţe virgine de lumină;
gândul tău cobora în gândul meu...
păşind alb, rodind speranţă şi iubire.

Lângă el

Am tras norii peste ochii cerului, să se facă seară. E linişte peste tot şi totul pare o poveste. Cu vise, cu serenade, cu şoapte ce-ţi îmbată inima.

Arome colorate palpită peste veşmântul pământului. Luna ne veghează zâmbind alb, dintr-un colţ de cer. În lumea noastră suntem singuri. Mă aplec peste tine şi-ţi şoptesc înfiorată: "Iubitule, între inima ta şi inima mea e o cale construită din vise. Ascultă! Ce frumos ştiu să danseze împreună!"

Apoi, un flux moale de căldură mi-a străbătut trupul. La margine de somn, am rostit ca un licărit de ape: "Noapte bună, inima mea! Noapte bună!

Mi se făcuse dor

de-o gură de viaţă

de pe buzele tale

şi-am tras norii

peste ochii cerului,

să se facă seară.

Atunci, clipele tăcute

au devenit poveşti,

croite din visuri de roze.

Undeva, pe cer

se-nghesuie amurgul,

într-o vibraţie violetă.

Serenade tainice culeg

din şoaptele tale,

ce-mi îmbată inima.

Dorul mi-e linişte.

Mi se făcuse dor

de-o gură de viaţă…

Te strâng în braţe

şi-n jur se-aşterne tăcerea.