Debut poetic - Articol semnat: MARIN CĂLDĂRARIU

DEBUT POETIC - „POEZII CU SUFLET" de Violeta Şandor 

Aşa se intitulează volumul între coperţile căruia sunt scrise 54 de poezii purtând semnătura târgumureşencei Violeta Şandor, care mi l-a încredinţat spre lecturare, spre a-l face cunoscut cititorilor cotidianului „Cuvântul liber". „Cochetez cu poezia de pe băncile şcolii şi cred că redau «o parte din mine» atunci când scriu - mărturiseşte poeta. Poeziile şi gândurile aşezate pe coala imaculată sunt pentru mine un pansament sufletesc şi îmi oferă un fior pe care-l confund cu o stare de bine, de fericire."

Arome de vară

E o după-amiază toridă de vară. O adiere fierbinte rostogolește praful de pe strada vătuită cu soare. Oameni cu chipul stors de căldură își urmează alene drumul. Din când în când, un vânt străin anunță sfârșitul de zi, printr-o zbatere sterilă. Se aude suspinând amurgul, care caută adăpost în ființele care nu-i refuză azilul. Împunsături de aer curat îmi pătrund în nări și încerc să dilat clipa pe măsura imensității. Orele mute ale nopții vor răspândi în curând răcoarea peste pământ, ca răsuflarea îngerilor peste vise. Se întunecă chinuitor de încet, doar câteva stele grăbite tremură pe întinderea albastră, vestind înserarea. Miroase de-acum a noapte și lumina învinsă se retrage, jucându-se pe chipuri și clădiri. Nici nu-ți dai seama când sau cum începe să plouă cu raze dintr-o lună rece.

Ce ușurare, Doamne, ce ușurare!

Apare luna

În vâlvătaia roşiatică a serii se prăvălesc stele peste ultimele zvâcniri ale zilei.

Mor clipele albe iar din cenuşa lor iau naştere umbre grele.

Din ochii cerului se preling picături de tăcere înfiorând simţurile. Undeva pe o creangă o pasăre nocturnă îşi cântă singurătatea.

Apare luna.

O lună mare şi albă încărcată de răceală aruncă o lumină stranie pe pământ. Mi-e frig dar mi-e bine, cu atâtea stele adunate pe prispa sufletului meu.

Roșu aprins

Se luptă primăvara inutil să păstreze printre nori razele unui soare ce agață peste tot culori proaspete. Începe parcă prea dintr-o dată să miroase a tei inflorit și a amiază dogoritoare. Cu obrajii colorați mai rosu decât cireșele, trupuri se împart între pulberea de praf și umbre.

Printre norii de aicea de jos soarele plin tipărește canicula pe aripile tuturor fluturilor într-o adâncă liniște, așteptând. Poate vor cădea fulgi de răcoare în valuri peste ființele noastre nemulțumite. 
Ce-o fi, o fi…

Déjà vu

 

De la fereastra camerei privesc cum cerul deschis se destramă într-un trup de ploaie. Câțiva nori grăbiți trag înapoi soarele și câteva raze, ca niște frânghii răsucite, poposesc într-o groapă verde. Miroase a busuioc și liniște, iar jocul ciudat al razelor taie parcă cerul în felii de lumină. Brusc, umbrele o iau la goană și totul se clatină amețitor, sfidând aproape gravitația. Coroanele copacilor, rândurile cenușii ale păsărilor, oamenii, toate la un loc se înghesuie sub cerul care se rotunjește peste acoperișurile tremurânde, ca într-un tablou.

Se fărâmițează amurgul și, de la fereastra camerei privesc cum lumini scăpate parcă dintr-un cuptor brăzdează orizontul. Plouă șiroaie, iar tristețea mă cuprinde încet. Aud glasul subtil al stropilor, pe aripile unei păsări ce caută agitată o ieșire spre cer.

Pe umerii pământului se sprijină încă o primăvară capricioasă.