Constatare

Un fel de amorțire zguduie zarea...

curg nori albi înspre ieri,

aruncând în urma lor fulare de ceață.

Cu aripi de rouă,

cerul se prăbușește în ochii florilor.

Timpul arde secundele

în ritm albastru, dezmorțind ramuri.

Un val de verdeață

se eliberează din strânsoarea rece

și totul se destramă în aripi de lumină.

Câteva stele fără somn

coboară pe umerii pământului,

tremurând argintiu...

Herghelii de gânduri

mi se aștern în suflet.

Primăvara începe a ne spune povești!

Reflecție

Pe obrajii reci ai serii câteva raze obosite stau agățate de orizont, 

însângerându-l.

Stelele și norii se amestecă tumultos, ca într-un joc bizar. A început să ningă timid, cu fulgi fini și rari. Un pui de vânt așază praful argintiu pe tâmpla nopții și pe copacii care par niște statui rugătoare. 

Ici-colo, câteva păsări sihastre tremură pe ramuri, iar croncănitul lor ascuțit pare că taie aerul în mii de fâșii. O lumină alb-albastră se așterne pe jos, lipindu-mi-se de tălpi. E frig, un frig uscat și umed deopotrivă.

E iarnă sau încă nu?

Urme de vânt

Cerul și-a vândut sufletul albastru pe un pumn de umbre solitare. Fâșii grele de plumb îmbracă fruntea serii ascunzând sub ele mugurii stelelor.

Nori măcinând fulgere se preling într-un ritm greoi pe catifeaua nopții, sfidând parcă gravitația... Orele picură o liniște aproape primară și, într-un colț, un om de zăpadă pe jumătate dezghețat, mai poartă încă pe umerii lui urmele unui vânt nebun.

Noapte de iarnă

Se frânge cerul în stropi de argint,

Cu sufletul alb atârnă o lună,

Albe zăbrele se aștern pe pământ,

Un vânt nebun îi cântă în strună.

Pustie și rece-i urgia pe-afară,

Păsări și oameni se-ascund pe la case,

O beznă se întinde ca o gheară

Și iarna-ți aleargă prin oase.

Din bolta-cenușă se-mprăștie umbre,

Un viscol prin aer dospește

Și mantia albă se-așterne în tumbe,

Iar flacăra lunii abia mai clipește.

Doze de alb

Se apropie noaptea.

O noapte ce cade

în torente albe.

Din loc în loc,

pe pământul rece și umed

cresc flori de gheață.

O lună plină agonizează

printre vârfurile copacilor,

legănându-se haotic.

E frig, iar vântul plânge

cu ochi plini de brumă.

Atâta liniște coboară

din cerul plin de nea,

încât orizontul își îmbracă

aripile de plumb...

și astfel își mai adună

în suflet încă o iarnă.