Efuzie de nuanţe

Am stat într-o seară cu sufletul lipit de cer.
Tăcerea lui izvorâtă din celelalte universuri am încercat să o modelez într-o floare pe care să mi-o prind în păr pentru totdeauna. Nori neschimbători transportau parca lumina prin faldurile nopţii ca un fel de joc şi încet-încet culoare limpezi oglindeau gânduri nevisate, cucerindu-mă pe deplin.
Cu o mână de vânt am început să-mi pictez sângele cu un amalgam de alb-purpuriu, încâlcit cu ceva stele.
Uneori un amestec de bucurie şi emoţie mă face să încerc a cuprinde infinitul, ca mai apoi să tapetez cu el pereţii mei interiori.
În astă seară încep treptat să mă percep altfel, ca făcând parte dintr-un tablou, dizolvându-se parca "rolul" meu uman în nişte zvonuri de umbre.
E o energie nouă, incredibil de calmă şi plină. Şi parcă niciodată n-am fost atât de sigură pe ceea ce simt, ca acum.
Şi totuşi cerul parcă e diferit de la un minut la altul.
În spatele universurilor ceva se întâmplă şi parcă pământul nu e încă gata să primească lumina cu tot cerul în ea. 

Păcat! 

Până când ?

Undeva în timpul ultimelor 30 de secunde tăcerea îmi îngheţase cuvintele. 
O linişte vie prindea contur la orizont în timp ce ziua părea să fi îngheţat în clepsidră…..

Privesc pe geam. 
O împletire absurdă de umbre tatuează un cer senin, bine lustruit, iar ca tabloul să fie complet câţiva nori ca nişte bezele uriaşe încremenesc în văzduh. De pe poliţele cerului încep să se prelingă răcori. 
În colţul străzii doi plopi nătângi îşi scutură lehamitea de pe crengile înfierbântate în timp ce o ploaie timidă îşi caută cu îndârjire adăpost. Posomorâţi şi plini de întuneric, norii încep a se sparge de bolta cerului în milioane de stropi. 
O furtună ca o himeră venită parcă de nicăieri se agaţă de umerii pământului, înrobindu-l. 
Oare până când ?

Se scurg sensuri

“Există lucruri pe care le vei înţelege mai bine din amănunte şi din tăceri decât din vorbe.”

(Octavian Paler)

  

Undeva pe cer, printre vârtejurile de lumină se scurg domol sensuri. De suflet. Fără timp, fără limite, doar prime clipe mustind în alb. Şi-un zbor. Ca un vis curat ce modelează pulberea de nori în fulgere de fericire extremă.

Sfredelind si zdrelind eonii, o arhivă întreagă de culori coboară în corpurile noastre materiale spre întregire. Preludii întregi, limpezi şi la fel ca sursa de lumină, construiesc trupuri pline de arhaice legăminte. Cumva, undeva printre filele cerului, stau pitite secole de gingăşie şi iubire.

Apoi peste sufletul inimii picură timid două zâmbete, două primăveri strâns lipite ca într-un sărut şi câteva perle de izbăvire. În vecii vecilor. 

Reflex 13

„Ridurile ar trebui să arate doar locurile unde au fost zâmbete.”

(Mark Twain) 

În ochii tăi mă vindec
şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia,
de cald
Sau noaptea, poate,
numai de urât...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
cum trec,
Si, uite-aşa, vin nopţile
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.

(George Ţărnea)

 

Şi-n mine lumina e jar

Sens

Se aprinde în mine o lumină
când noaptea de jar alunecă-afară
şi prima dintre stele
încolţeşte sălbatică şi lacomă,
în locul în care credeam
că e prea târziu pentru
o fărâmă de viaţă.
Odată cu sămânţa ei vie
începe să ningă peste mine,
cu fulgi albaştri,
din primii zori plecaţi
de sub pleoapele cerului;
Cu o neînţeleasă fericire
buzele mele încep să cânte,
împletind printre cuvinte
culorile florilor,
zbuciumul vântului,
surâsul soarelui-răsare
şi... tocmai atunci
te-am cunoscut pe tine
tu, cel născut
din nemărginirea mării şi
din primul tainic vis...
Privindu-te,
am recunoscut locul
de unde m-am rupt cândva;
şi-n mine lumina e jar
şi ninge... albastru.