Aleargă orele peste noi

Secundele scârţâie obosite sub cadranul orologiului care înghite cu nesaţ timpul. În flacăra unei lumânări, silueta i se prelinge ca o lacrimă pe zidul camerei până pe umărul drept al unei jucării de pluş.

Simt cum aleargă orele peste noi ca nişte nori fără somn şi fără de ştire o stea a început să lumineze brusc la fereastra mea. Deschid geamul. Vreau să aud ploaia care începe a cânta o melodie rece, sacadată. Poate aşa nu voi mai auzi secundele care se zbat frenetic în mrejele timpului.

Întind mâna şi cuprind în palme câţiva stropi hoinari şi-i las să se odihnească la căldura trupului meu.

Secundele îmi zgârie timpanul. Aud parcă trosnind orele una după alta şi închid geamul lăsând timpul să-şi mestece clipele în tihnă. Trag draperiile nu înainte să văd cum steaua din dreptul ferestrei clipeşte de câteva ori şi adoarme.

Mă aşez pe pat deşi nu mi-e somn. Îmi aşez frumos cuvintele în vârful degetelor şi-ţi scriu numele pe suprafaţa pernei. Îl acopăr cu sărutul meu şi zăbovesc aşa câteva clipe.

În timpane nu mai aud demult secundele icnind, în locul lor aud un pian şi o vioară….

Ca prin vis simt mâinile tale cum îmi cuprind obrajii, căldura lor mă tulbură şi simt cum pluteşte în aer veşnicia. Înainte să mă cufund într-o lume a viselor, săruturile tale cuminţi reuşesc să-mi împodobească ochii. 

Linişte albă

“Niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci când apusul aproape că îţi ascunde trupul, iar cuvintele par a se naşte de nicăieri, cu o nuanţă de intimitate rar întâlnită în timpul zilei.” 

(Virginia Woolf)

E linişte peste tot. O linişte în care pot să-mi aud până şi gândurile forfotind sub cortina întunericului. 

Mă aşez în faţa ferestrei cu coatele înfipte în pervazul rece şi privesc un punct imaginar. Gândurile mă poartă departe, undeva pe ultima fâşie de apus agăţată de-o crengă. 

Miroase a ger, iar stelele încep să se prindă una câte una de cer, ca de o mătase lipicioasă. Clipele curg atât de cuminţi încât secundele par rupte dintr-un timp învins de tăcere. 

Parcă de nicăieri un fulg de zăpadă îmi poposeşte pe fereastra mult prea caldă pentru el şi dispare într-o picătură. Brusc o mulţime de fulgi se scutură ca la un semn de pe cortina gri-cenuşie a cerului şi începe să ningă maiestuos. 

În timp ce pe-afară frigul înghesuie mâinile în buzunare, aici, în camera noastră luna a început să picteze pe pereţi cu flăcări argintii.

Un Crăciun binecuvântat!

Vă dorim ca minunea nașterii Domnului să coboare asupra voastră lumină, har și senin!

Apropierea celor dragi vouă, prezenți la ceasul Sfintelor Sărbători să vă inunde sufletul cu bucurie, cu liniște, cu pace.

Aromele de brad, cozonac și portocale să se-mpletească cu mirosul iernii, iar clinchetul limpede al clopoțeilor și refrenele colindelor să vibreze la unison cu inimile voastre, într-o magie fără început și fără sfârșit. Crăciun Fericit!

Miroase a linişte

Într-un colţ de cer îngerii albi dorm înveliţi într-o ne-lumească amorţeală, aşteptând picurii de gheaţă ca să picteze pământul.

Din întunericul ghemuit peste tot, câteva clipe cuminţi se agaţă de zorii zilei spre un nou început. Lacrimi de pe obrazul cerului botează câteva frunze care se mai zbat amorţite in ghearele crengilor.

Calm şi distins începe să "plouă" cu raze nefireşti dintr-un soare palid şi rece. E senin şi pare departe făgăduinţa unei ninsori. În case miroase a brad şi cozonaci adăugând tărie aerului de sărbătoare sfântă.

Cu multă lumină în suflet, cu visele agăţate de stele, împodobesc şi eu bradul cu globuri argintii şi cu beteală albastră. 

Să se asorteze cu cerul. 

Tăcere alb-cenuşie

E o dimineaţă încărcată de tăcere, până şi orele îşi strigă plictisul în fiecare ticăit. Afară, o perdea groasă de ceaţă alb-cenuşie pluteşte deasupra trotuarelor, ca o nălucă. Trupurile copacilor se rarefiază treptat şi devin una cu mantia rece a timpului şi parcă totul se transformă într-o adiere ce aleargă despletită peste tot. 

Cu greu, răsăritul îşi croieşte drum pe deasupra norilor, încălecând văzduhul. Pe aripile păsărilor, bucăţi arzânde străpung aerul căutând un adăpost. 

Brusc, o mână nevăzută adună tăcerea alb-cenuşie împrăştiată în zori, iar cerul sprijinit pe o rază zâmbeşte eliberator. O lumină caldă începe să se joace pe oameni şi obiecte risipind frigul. 

Miroase a foc de flori şi a iarnă, iar clipele ce curg cuminţi spre o altă zi aştern ninsori de poveste, în visul Pământului.