Am văzut în timp sufletele noastre. Se
roteau unul pe lângă celălalt, se contopeau şi îşi admirau reciproc asemănarea şi
perfecţiunea. De-atunci am ştiut că aşa va fi mereu.
Se lasă
seara încet şi calmă, aproape pe nesimţite, peste casele pline de somn.
Deasupra copacilor tremură stele şi o pulbere de linişti se aşează pe sufletul
Pământului. Fiori reci şi cruzi apasă trupul Soarelui până când acesta devine o
pată sângerie. Orizontul îşi lepădă culorile şi se reconstruieşte din cioburi
de întuneric. Umbre cadaverice se încolăcesc unele peste altele formând alei
cenuşii şi ultimele clipe ale zilei se scurg într-o tăcere stranie, asemenea
unui ritual de mult deprins. Cele din urmă picături de lumină se scurg lin, ca
nişte himere, pe zidurile palide afundându-se în rigola de pe marginea
drumului. Sub nişte nori plumburii o lună tristă îşi începe plimbarea prin timp
croindu-şi pe nevăzute nişte aripi de ceaţă. Undeva, departe, peste suflete
plouă cu vise. Câţiva paşi glaciali se aud în depărtare pe asfaltul obosit de
tălpile întunericului. Doar aici, în camera noastră e plin de nemărginire, de
culoare şi iubire… fireşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza