Un timp rece şi calculat

Universul îşi mână în apusuri

valurile de umbre cu chip roşiatic

iar stele limpezi străbat cerurile,

printre norii sculptaţi de vânt.

În întunericul tăcut fug câţiva

stropi de ploaie spre caldarâm şi

o horă măruntă şi tristă

umple bezna adâncă.

În noaptea plângătoare

se aud suspine…

Copacii obosiţi îşi leapădă

pe un colţ de iarbă încă verde,

ultimele frunze amorţite.

Toamna şopteşte melancolic

printre zidurile negre un timp

care se repetă în fuga pământului,

rece şi calculat.

Un pumn de vise

Cu o teamă vecină durerii m-am cufundat în adâncul sufletului meu să ascund acolo un spectacol de şoapte şi un pumn de linişti pentru ca nimeni să nu mi le poată lua vreodată. Apoi…

Îmi lipesc ochii de fereastra camerei. Cu faţa îngropată în palme şi cu ochii pironiţi pe un nor, cad pe gânduri.

Dacă mi-ar fi fost menit să zbor, aveam aripi de şoim. Dacă mi-ar fi fost menit să rătăcesc, aş fi fost un nor. Dacă menirea mea ar fi fost să fiu o stea, aş fi ştiut tot ce era de ştiut despre lumină…

Dar aşa, sunt fărâmă dintr-un nimic şi deopotrivă toate la un loc.

Născută în răstimpul unei clipe, am devenit o felie de viaţă. Şi trăiesc, şi visez, şi mă tem… Şi visez aşa de mult încât am reuşit să zbor cu gândul oriunde mi-am dorit, am rătăcit deasupra norilor cuprinzând cu palmele stele ori de câte ori am simţit chemarea cerului. Şi zâmbesc, şi cred, şi păşesc… păşesc peste visări şi ecouri, peste umbre şi tăceri… atât de simplu.

Şi uite cum timpul şi spaţiul devin dintr-odata ireale...