Deasupra vieţii

Mi-ai dăruit zile 
cu poezii cuminţi şi aşa am învăţat

să ascult şoapta 
visului ascuns în spatele stelelor.

Cu arome de dor 
mi-ai îmbrăcat sufletul şi

simţeam o vâlvătaie dulce cum mă străbate…

De fiecare dată 
când mă scufundam printre genele tale,

iar zâmbetul 
îţi aluneca pe obrazul stâng, îmi oferea

senzaţia unei veşnicii 
care se împlinea în fiecare secundă.

Şi atunci, 
dintr-o dată, în jurul meu lumea se evapora şi

puzderii de clipe molcome îi luau locul…

Toate plămădite dintr-o fericire feciorelnică,

a ta şi a mea, 
de a exista împreună.

Nonsens?

 

Cad rostogol fulgi de timp 
peste noi,

ca nişte lacrimi aprinse din mânie…

Stelele flămânde ascund zorii liniştiţi

în căuşul întunericului, 
de teamă că

vor muri destrămându-se, în fiecare nouă zi.

Doar atât 
şi e destul să simţi cum treci

prin pulberea de vise ce te înconjoară,

în timp 
ce vremurile se hrănesc cu vieţi,

cu destinul cât o clipă!

Ce păcat 
că împlinirea menirii aduce sfârşitul

şi toate amintirile, speranţele, iubirile,

dispar una câte una, 
stingându-se în tăcere…

Complinire

Privesc în mine visele înflorite din spaime,

cum devin raze albe pline de nesfârşit…

Dintr-un cer mut cad din când în când linişti,

pe care mă grăbesc să le adun cu inima,

de teamă că timpul va înceta să se mai rostogolească domol peste mine.

Număr clipele poveşti petrecute împreună şi

simt cum se opresc spre odihnă, peste trupu-mi …

Mă învelesc cu fiecare secundă pe dinlăuntru, să-mi fie plăpând univers.

Închid ochii şi-i deschid iar, de milioane de ori şi nu zăresc nici o revoltă în aer care să mă împiedice să plutesc deasupra simţurilor şi fug în tine adânc, dăruitoare, sperând să mă întregesc… pentru totdeauna.