24 oct. 2018 | By: Violeta

Am vrut

Am vrut să desenez cerul cu bucăți din sufletul meu. Erau pe-afara. Rătăceau despuiate de trupul în care au fost sădite cândva. Parcă nu își mai recunoașteau locul... nici timpul sau... anotimpul! Poate pentru că aveau forme și culori diferite și nu se mai potriveau ca să formeze întregul! Cel dintâi, unicul, primit ca dar... la început. Asa că m-am răzgândit.
Le-am adunat pe toate și mi le-am înghesuit în palme. Poate că într-un final se vor reconstrui, se vor lipi unele de altele și vor recunoaște până la urmă locul de unde au plecat. Și se vor întoarce în trupul meu mai curate și mai pline de liniști.
Dar pentru asta ar trebui să-mi desfac palmele și să le eliberez! Încă nu pot... Nu mi-am terminat de spus rugăciunile!


Violeta Sandor - 22 octombrie 2018
9 oct. 2018 | By: Violeta

De toamnă




Frunze rătăcite umplu-ntreaga stradă,
Vine toamna plină de copacii goi,
Reverențe triste printre crengi, dovadă
Stă doar amintirea unor fructe moi.

Totul e gri, văzduhul poartă brume,
Miroase-a foc, a putred și zăpadă,
Lumina plânge roșu peste lume,
Tăceri, din ochii lunii stau să cadă.

13 iul. 2018 | By: Violeta

Iți scriu




Am așezat pe un perete
o frântură dintr-un colț de cer,
pe care l-am desenat
cu lumina potolită a amiezii.
Pe jos am așternut firele de nisip
din clepsidra timpului și
am făcut o punte
între mine de azi și de ieri...
Undeva pe tavanul de deasupra patului,
se aude zgomotul stelelor
care se înghesuie unele în altele,
rostogolind tăceri.
Peste tot un aer fierbinte și umed,
spânzură ca niște pânze de corabie
peste lucruri și peste mine
acoperindu-mă cu năvalnice ore.
Doar blândețea din privirea ta
seamănă a renaștere,
aici în camera în care timpul
sculptează marginile inimii,
a firii și-a trupului cu inocența din noi!


18 mai 2018 | By: Violeta

Se preling răcori



Se lasă seara. Sub coama cerului se adună păsări. Sub aripile lor stau adunate mulțimi de primăveri, dar niciuna ca aceasta.
Un vânt steril se plimbă haotic, dezbrăcând pomii de toată floarea lor. O lună mare, despletită de raze, umezește pământul, acoperindu-l treptat cu un covor fin de rouă... și e frig. Un frig morocănos și insistent.
Ici-colo, nori zdrențuiți împodobesc orizontul, precum o dantelă, iar cerul începe treptat să se frângă, în stropi mari și reci. Câteva stele năluci se joacă baba-oarba, legate la ochi cu fulare de plumb.
Îmbrăcat în răcoare, orașul adoarme sub fulgerele ce macină cerul pe alocuri și-un fel de amorțire începe să curgă alene spre ieri.
..........................................................................................................................................

"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beție
Și s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă"
(George Bacovia - Rar)


30 apr. 2018 | By: Violeta

Miroase a verde crud




O mână-a dimineții îmi zgârie-n ferestră
și clipele se cern prin sticla murdară,
un soare plânge jos, în camera noastră
prin ochii unei zile de vară.
Sub zări se stinge noaptea abătută,
cu stele ofilite parcă prea devreme
și raze dintr-o lună mohorâtă
se frâng pe crengile grele de vreme.
Din pătura de iarbă și de humă
miroase-a verde crud și a senin...
se zbate aritmic cu aripe de spumă
în alb si negru un fluture blajin.
E-un soare nou cu ochi fierbinți de vară,
pe cer e scris cu stele și cu flori,
dantele de lumină se-ncolăcesc pe-afară
vitralii de culoare se-adună sus, sub nori.


22 apr. 2018 | By: Violeta

Sub geana zării



Ninge cu petale de lumină.
Ca într-un act final,
Cad florile ca o cortină,
Sub ochii templului solar.

Aleargă fluturi în roiuri albastre,
În leagăn de vânt neturburat,
Un cântec coboară din astre
Și urcă la loc, de roze-mbătat.

Covor de iarbă nouă, plăpândă,
Se-ntinde pe vechile hotare,
Pe ramuri o rază mai blândă,
Răsfață merii care dau în floare.

Sub cerul de culoarea mării
Se-ntorc din rătăcire păsări,
În triluri dulci, sub geana zării,
O nouă primăvară te-mbie la visări.

9 apr. 2018 | By: Violeta

Constatare




Un fel de amorțire zguduie zarea...
curg nori albi înspre ieri,
aruncând în urma lor fulare de ceață.
Cu aripi de rouă,
cerul se prăbușește în ochii florilor.
Timpul arde secundele
în ritm albastru, dezmorțind ramuri.
Un val de verdeață
se eliberează din strânsoarea rece
și totul se destramă în aripi de lumină.
Câteva stele fără somn
coboară pe umerii pământului,
tremurând argintiu...
Herghelii de gânduri
mi se aștern în suflet.
Primăvara începe a ne spune povești!


4 feb. 2018 | By: Violeta

Reflecție



Pe obrajii reci ai serii câteva raze obosite stau agățate de orizont, însângerându-l.
Stelele și norii se amestecă tumultos, ca într-un joc bizar. A început să ningă timid, cu fulgi fini și rari. Un pui de vânt așază praful argintiu pe tâmpla nopții și pe copacii care par niște statui rugătoare. 
Ici-colo, câteva păsări sihastre tremură pe ramuri, iar croncănitul lor ascuțit pare că taie aerul în mii de fâșii. O lumină alb-albastră se așterne pe jos, lipindu-mi-se de tălpi. E frig, un frig uscat și umed deopotrivă.
E iarnă sau încă nu?

10 ian. 2018 | By: Violeta

Urme de vânt




Cerul și-a vândut sufletul albastru pe un pumn de umbre solitare. Fâșii grele de plumb îmbracă fruntea serii ascunzând sub ele mugurii stelelor.
Nori măcinând fulgere se preling într-un ritm greoi pe catifeaua nopții, sfidând parcă gravitația... Orele picură o liniște aproape primară și, într-un colț, un om de zăpadă pe jumătate dezghețat, mai poartă încă pe umerii lui urmele unui vânt nebun.