14 oct. 2017 | By: Violeta Sandor

Un tur al sufletului meu



Parcă nu mai știu să scriu sau parcă nu mai pot. Deocamdată. Dar desenez, desenez imagini din lumea noastră.
În colțul de jos al unei coli am așternut câteva flăcări verzi, dintr-un curcubeu imens, și le-am impregnat cu liniște. Apoi am conturat câteva aripi de îngeri albi ca să ne vegheze zilele și nopțile, pentru totdeauna. În partea de sus am desenat cerul. I-am tatuat pistrui argintii pe obraji și flori de lună arzândă. Ici-colo, fragmente de raze dintr-un soare blând au umplut coala de hârtie până la refuz. Să dizolve orice urmă de întuneric. Pentru câteva clipe, un parfum de petale îmi strivește pleoapele și îl arunc la întâmplare, împreună cu câțiva stropi de gând pur și un buchet de vise, ca să întregesc tabloul. Împăturesc cu grijă foaia de hârtie și o așez pe ultima treaptă a orizontului, ca un reper.
De azi nu mai scriu!
17 sept. 2017 | By: Violeta Sandor

Firimituri de infinit


Miroase a dimineață fragedă. Un răsărit cu un soare care a învățat să nu moară, sărută linia orizontului, cald și roșu. Pe colțul mesei se plimbă agale un fior de lumină. Îmi întind mâinile și încerc să cuprind cu ele emoția caldă ce se așterne, dar ea îmi mângâie degetele, apoi mi se răsfiră printre ele ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. Fire prelungi de lumină îmi încălzesc treptat obrajii și pleoapele, într-un amestec de tăcere și strălucire. Cerșesc timpului puțin timp, atât cât să pot cuprinde cu inima și cu gândul câteva raze cu care să-mi îmbrac trupul...
Undeva, afară, vibrează un cântec, un gând miroase a mare albastră și o poezie stă gata să se îmbrace în cuvinte. Un început de zi prinde viață, iar eu, cu vârful degetelor, am reușit să pictez infinitul.
20 aug. 2017 | By: Violeta Sandor

Tablou cu fluturi


Un abur cenușiu și umed se lipește straniu de pământ, ca o mască. Pare o seară obosită pe afară, spălată de ceva ploi și cu nori care stau încă agățați de geana orizontului. Câteva stele înmuguresc ici-colo, parcă aruncate la întâmplare de o mână tremurândă. În liniștea aceasta plumburie timpul valsează în labirintul orelor mute și, din când în când, parcă miroase a nisip umed. Printre zăbrelele norilor, marginile câtorva stele răspândesc o lumină palidă și rece. Parcă indecisă, o lună mare, despuiată, se înfige brusc în pântecul amurgului, biruindu-l. În spărtura cerului apar deodată o mulțime de fluturi, ce încă nu și-au trăit veacul. Aripile lor zdrobesc tăcerea, sângerând orizontul. 
Și totuși... Universul mi-a promis răsărituri veșnice!
1 iul. 2017 | By: Violeta Sandor

Tu, la ce te gândești?



Zăbovesc din nou în fața unei foi de hârtie... Ascult timidă fragmente de gânduri. Cuvinte noi îmi acoperă inima și mă trezesc desenând valuri albastre și calde pe nisipul alb al foii. Adulmec ușor, se simte briza mării, miresme proaspete plutesc insuportabil de plăcut. Nu mai pot scrie în cuvinte, desenez sentimente.
Tu, tu la ce te gândești?