24 oct. 2018 | By: Violeta Sandor

Am vrut

Am vrut să desenez cerul cu bucăți din sufletul meu. Erau pe-afara. Rătăceau despuiate de trupul în care au fost sădite cândva. Parcă nu își mai recunoașteau locul... nici timpul sau... anotimpul! Poate pentru că aveau forme și culori diferite și nu se mai potriveau ca să formeze întregul! Cel dintâi, unicul, primit ca dar... la început. Asa că m-am răzgândit.
Le-am adunat pe toate și mi le-am înghesuit în palme. Poate că într-un final se vor reconstrui, se vor lipi unele de altele și vor recunoaște până la urmă locul de unde au plecat. Și se vor întoarce în trupul meu mai curate și mai pline de liniști.
Dar pentru asta ar trebui să-mi desfac palmele și să le eliberez! Încă nu pot... Nu mi-am terminat de spus rugăciunile!


Violeta Sandor - 22 octombrie 2018
9 oct. 2018 | By: Violeta Sandor

De toamnă




Frunze rătăcite umplu-ntreaga stradă,
Vine toamna plină de copacii goi,
Reverențe triste printre crengi, dovadă
Stă doar amintirea unor fructe moi.

Totul e gri, văzduhul poartă brume,
Miroase-a foc, a putred și zăpadă,
Lumina plânge roșu peste lume,
Tăceri, din ochii lunii stau să cadă.

13 iul. 2018 | By: Violeta Sandor

Iți scriu




Am așezat pe un perete
o frântură dintr-un colț de cer,
pe care l-am desenat
cu lumina potolită a amiezii.
Pe jos am așternut firele de nisip
din clepsidra timpului și
am făcut o punte
între mine de azi și de ieri...
Undeva pe tavanul de deasupra patului,
se aude zgomotul stelelor
care se înghesuie unele în altele,
rostogolind tăceri.
Peste tot un aer fierbinte și umed,
spânzură ca niște pânze de corabie
peste lucruri și peste mine
acoperindu-mă cu năvalnice ore.
Doar blândețea din privirea ta
seamănă a renaștere,
aici în camera în care timpul
sculptează marginile inimii,
a firii și-a trupului cu inocența din noi!


18 mai 2018 | By: Violeta Sandor

Se preling răcori



Se lasă seara. Sub coama cerului se adună păsări. Sub aripile lor stau adunate mulțimi de primăveri, dar niciuna ca aceasta.
Un vânt steril se plimbă haotic, dezbrăcând pomii de toată floarea lor. O lună mare, despletită de raze, umezește pământul, acoperindu-l treptat cu un covor fin de rouă... și e frig. Un frig morocănos și insistent.
Ici-colo, nori zdrențuiți împodobesc orizontul, precum o dantelă, iar cerul începe treptat să se frângă, în stropi mari și reci. Câteva stele năluci se joacă baba-oarba, legate la ochi cu fulare de plumb.
Îmbrăcat în răcoare, orașul adoarme sub fulgerele ce macină cerul pe alocuri și-un fel de amorțire începe să curgă alene spre ieri.
..........................................................................................................................................

"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beție
Și s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă"
(George Bacovia - Rar)