28 ian. 2017 | By: Violeta Sandor

Dacă vântul mi-a spus adevărul





Îmi stau pe tâmple muze albe.
Privesc în jur, a început să ningă. Fiori albi mi se agață în păr ca niște fluturi beți de lumină. În ziua asta gri plouă cu îngeri reci ce-și poartă frigul pe transparentele aripi ca niște vise.
Din loc în loc Pământul și-a sfâșiat așternutul de zăpadă și pare doar o existență neagră și străină.
Câțiva nori plumburii îngrămădesc cerul într-un colț și timpul vrea cu orice preț să-și înghesuie gerul pe vârful degetelor noastre.
Peste trupurile copacilor dezgoliți plutește tot mai des ceața ca o respirație monotonă. Luna respiră prin faldurile nopții un aer bolnav și înghețat iar stelele strigă captive din spatele norilor un poem de Gerar. 
4 ian. 2017 | By: Violeta Sandor

Gânduri îmbulzite




Respir adânc, ritmat, creionul si-a frânt vârful și sângerează rece.
Îmi tac șoaptele și cuvintele dintr-o dată, iar silabele cad din versuri ca secundele în clepsidră. Îmi trec mângâietor privirea peste ele, le adun în pumni și le las puțin să se odihnească. Apoi le trântesc într-o rigolă a uitării dar ele pornesc târâș spre mine. Întind mâinile, literele devin cuvinte oblojitoare în vârful degetelor pe care mi le așez în dreptul buzelor și apoi încep a se prelinge spre malul inimii spre păstrare. Ca niste aripi crescute înăuntru. M-am obișnuit prea mult să-mi îmbrac viața în cuvinte, prea multe cuvinte, numărând astfel clipele doar de pe marginea silabelor. Parcă mi-e greu cu mine când rămân fără litere, ceasurile devin solitare nuanțând zilele în tonuri de gri. Așa că am decis că în lumea mea nu voi forța timpul să se scurgă în umbra tăcerii.
Deși câteodată și foile albe de hârtie au sfințenia lor.
10 dec. 2016 | By: Violeta Sandor

Sub oglinzi de stele reci




Sub cerul muced şi fără contur câteva pete de culoare se prind cu disperare de linia orizontului. Pământul fumegă alb iar umbrele ce-l robeau stau azvârlite ici-acolo, la întâmplare. O lumină rumenă începe a se oglindi în ochii geamurilor. Undeva spre răsărit limbi roşii împodobesc umerii norilor ca o pătură. Orele au înmărmurit precum pietrele iar deasupra lor alunecă posomorâtă lumina.
Se face dimineaţă şi un miros de ninsoare se aşterne pe încheieturile zilei ca un adevărat acoperământ. Zorii încep a lăcrima la marginea pământului într-o avalanşă de sunete. Pe obrazul nopţii se zvântă încet ultimele stele iar soarele începe a creşte pe ramuri ca vâscul. Sub cerul ăsta muced nu mai creşte nicio frunză, scoarţa copacilor a devenit tăblie şi crengile… ciudate balamele ce scârţâie rece sub povara albă a timpului.
10 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Stele care tac



Dincolo de orice iluzie și vis închid în mine toate stelele fără de cer. Le creionez undeva în partea stângă, să-mi fie aproape de inimă. Le îmbrac în miros de primăvară și le colorez pe toate în albastru ca să creadă că cerul lor sunt eu. Dar oare ce pot să fac cu stele care tac…?
Privesc în interiorul meu… m-am obișnuit deja cu muțenia din el, așa că încep să scriu. Asta fac mai bine, pentru că, mi-e sufletul un născocitor de vorbe nerostite și armonii infinite. Oare de neînțeles?
Ca într-o vedenie fantomatică câteva litere blânde se înlănțuiesc construind o lume. Lumea mea.
Așa că, sub pleoapa unei pagini cuvintele își caută adăpost, iar pagina albă nu le refuză azilul.
Miroase a foc de flori pe-afară. Privesc fereastra, norii își revendică orizontul iar asfințitul își scrie testamentul în zare. O fărâmă de lumină de pe obrazul cerului se prelinge liniștită pe ochii de lemn ai copacilor înroșindu-i. Într-o strălucire calmă și distinsă luna curge pe încheieturile străzilor ca un veritabil liant.
Îmi înfășor zâmbetul în ultimele raze crude și mi le așez în dreptul inimii.
Tic-tac, tic-tac, secundele sapă aprig în adâncul timpului, fără de ceas.