4 ian. 2017 | By: Violeta Sandor

Gânduri îmbulzite




Respir adânc, ritmat, creionul si-a frânt vârful și sângerează rece.
Îmi tac șoaptele și cuvintele dintr-o dată, iar silabele cad din versuri ca secundele în clepsidră. Îmi trec mângâietor privirea peste ele, le adun în pumni și le las puțin să se odihnească. Apoi le trântesc într-o rigolă a uitării dar ele pornesc târâș spre mine. Întind mâinile, literele devin cuvinte oblojitoare în vârful degetelor pe care mi le așez în dreptul buzelor și apoi încep a se prelinge spre malul inimii spre păstrare. Ca niste aripi crescute înăuntru. M-am obișnuit prea mult să-mi îmbrac viața în cuvinte, prea multe cuvinte, numărând astfel clipele doar de pe marginea silabelor. Parcă mi-e greu cu mine când rămân fără litere, ceasurile devin solitare nuanțând zilele în tonuri de gri. Așa că am decis că în lumea mea nu voi forța timpul să se scurgă în umbra tăcerii.
Deși câteodată și foile albe de hârtie au sfințenia lor.
10 dec. 2016 | By: Violeta Sandor

Sub oglinzi de stele reci




Sub cerul muced şi fără contur câteva pete de culoare se prind cu disperare de linia orizontului. Pământul fumegă alb iar umbrele ce-l robeau stau azvârlite ici-acolo, la întâmplare. O lumină rumenă începe a se oglindi în ochii geamurilor. Undeva spre răsărit limbi roşii împodobesc umerii norilor ca o pătură. Orele au înmărmurit precum pietrele iar deasupra lor alunecă posomorâtă lumina.
Se face dimineaţă şi un miros de ninsoare se aşterne pe încheieturile zilei ca un adevărat acoperământ. Zorii încep a lăcrima la marginea pământului într-o avalanşă de sunete. Pe obrazul nopţii se zvântă încet ultimele stele iar soarele începe a creşte pe ramuri ca vâscul. Sub cerul ăsta muced nu mai creşte nicio frunză, scoarţa copacilor a devenit tăblie şi crengile… ciudate balamele ce scârţâie rece sub povara albă a timpului.
10 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Stele care tac



Dincolo de orice iluzie și vis închid în mine toate stelele fără de cer. Le creionez undeva în partea stângă, să-mi fie aproape de inimă. Le îmbrac în miros de primăvară și le colorez pe toate în albastru ca să creadă că cerul lor sunt eu. Dar oare ce pot să fac cu stele care tac…?
Privesc în interiorul meu… m-am obișnuit deja cu muțenia din el, așa că încep să scriu. Asta fac mai bine, pentru că, mi-e sufletul un născocitor de vorbe nerostite și armonii infinite. Oare de neînțeles?
Ca într-o vedenie fantomatică câteva litere blânde se înlănțuiesc construind o lume. Lumea mea.
Așa că, sub pleoapa unei pagini cuvintele își caută adăpost, iar pagina albă nu le refuză azilul.
Miroase a foc de flori pe-afară. Privesc fereastra, norii își revendică orizontul iar asfințitul își scrie testamentul în zare. O fărâmă de lumină de pe obrazul cerului se prelinge liniștită pe ochii de lemn ai copacilor înroșindu-i. Într-o strălucire calmă și distinsă luna curge pe încheieturile străzilor ca un veritabil liant.
Îmi înfășor zâmbetul în ultimele raze crude și mi le așez în dreptul inimii.
Tic-tac, tic-tac, secundele sapă aprig în adâncul timpului, fără de ceas.
1 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Straturi de gând




Stau de ceva vreme cu ochii sprijiniţi de geamul maşinii şi îmi plimb gândul pe-afară. E toamnă pe câmpuri, pe case, în literele cuvintelor. 
Pe dealurile arse de frig rătăcesc câteva păsări negre, poate-poate or găsi ceva de potolit foamea. 
Un petic firav de lumină muşcă din vârful unui munte, minute în şir, gata să-l devoreze. Zadarnic însă. Vântul aduce nori murdari şi umezi, plini de întuneric şi ploi, multe ploi, acoperind totul în cenuşiu. 
Mă ghemuiesc pe scaunul din maşină şi simt fiori reci şiroindu-mi pe spate. Vine iarna, în straturi de gheaţă: unul de frunze, unul de întuneric, unul de fulgi. 
Uneori am impresia că aud trupurile copacilor troznind de frig şi tânguielile ierbii după gustul soarelui. Şi totuşi… îmi place toamna asta tristă şi fascinantă. În fiecare frunză câte o linişte tremurătoare şi o culoare umbrită de prea mulţi nori. 
Stau cu ochii agăţaţi încă de geamul maşinii şi-mi văd chipul. S-au terminat casele şi grădinile şi verdele acela obosit. Păsările-mi spun, în graiul lor, că le ustură zborul de-atâta tremur şi gri închis, dar mie nu-mi mai pasă. 
Sunt deja în camera noastră, unde miroase a mare şi a iulie înfierbântat.