10 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Stele care tac



Dincolo de orice iluzie și vis închid în mine toate stelele fără de cer. Le creionez undeva în partea stângă, să-mi fie aproape de inimă. Le îmbrac în miros de primăvară și le colorez pe toate în albastru ca să creadă că cerul lor sunt eu. Dar oare ce pot să fac cu stele care tac…?
Privesc în interiorul meu… m-am obișnuit deja cu muțenia din el, așa că încep să scriu. Asta fac mai bine, pentru că, mi-e sufletul un născocitor de vorbe nerostite și armonii infinite. Oare de neînțeles?
Ca într-o vedenie fantomatică câteva litere blânde se înlănțuiesc construind o lume. Lumea mea.
Așa că, sub pleoapa unei pagini cuvintele își caută adăpost, iar pagina albă nu le refuză azilul.
Miroase a foc de flori pe-afară. Privesc fereastra, norii își revendică orizontul iar asfințitul își scrie testamentul în zare. O fărâmă de lumină de pe obrazul cerului se prelinge liniștită pe ochii de lemn ai copacilor înroșindu-i. Într-o strălucire calmă și distinsă luna curge pe încheieturile străzilor ca un veritabil liant.
Îmi înfășor zâmbetul în ultimele raze crude și mi le așez în dreptul inimii.
Tic-tac, tic-tac, secundele sapă aprig în adâncul timpului, fără de ceas.
1 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Straturi de gând




Stau de ceva vreme cu ochii sprijiniţi de geamul maşinii şi îmi plimb gândul pe-afară. E toamnă pe câmpuri, pe case, în literele cuvintelor. 
Pe dealurile arse de frig rătăcesc câteva păsări negre, poate-poate or găsi ceva de potolit foamea. 
Un petic firav de lumină muşcă din vârful unui munte, minute în şir, gata să-l devoreze. Zadarnic însă. Vântul aduce nori murdari şi umezi, plini de întuneric şi ploi, multe ploi, acoperind totul în cenuşiu. 
Mă ghemuiesc pe scaunul din maşină şi simt fiori reci şiroindu-mi pe spate. Vine iarna, în straturi de gheaţă: unul de frunze, unul de întuneric, unul de fulgi. 
Uneori am impresia că aud trupurile copacilor troznind de frig şi tânguielile ierbii după gustul soarelui. Şi totuşi… îmi place toamna asta tristă şi fascinantă. În fiecare frunză câte o linişte tremurătoare şi o culoare umbrită de prea mulţi nori. 
Stau cu ochii agăţaţi încă de geamul maşinii şi-mi văd chipul. S-au terminat casele şi grădinile şi verdele acela obosit. Păsările-mi spun, în graiul lor, că le ustură zborul de-atâta tremur şi gri închis, dar mie nu-mi mai pasă. 
Sunt deja în camera noastră, unde miroase a mare şi a iulie înfierbântat.
8 oct. 2016 | By: Violeta Sandor

Prea devreme





Printr-un petic de geam privesc natura care se stinge treptat în beţii de ploaie. Copacii plâng în bătaia vântului lăsând să cadă pe pământ lacrimi galbene şi roşii. 
Şi cad… cad atât de repede încât covorul gros aşternut împiedică paşii trecătorilor. 
E deja toamnă. O toamnă matură cu coroane goale şi sobre, cu ploi reci şi mii de păsări gri. Soarele nu prea se mai vede, stă mai mult învelit în nori şi visează albastru. 
În geam mi s-a oprit o frunză cu trupul slab. E încă verde, tremură încremenită de frig şi de frică pentru că totul în jurul ei fuge ameţitor spre un sfârşit sigur. Şi vântul şi norii şi timpul. 
Parcă un pic prea devreme!
29 sept. 2016 | By: Violeta Sandor

Miroase a ger




Pe la geamul meu un vânt timid rotește câteva frunze galbene și tivește cu ele marginile trotuarului. Croncănitul ciorilor despică liniștea asemeni unui ritual vechi iar cerul pare mucegăit de atâția nori. 
Un soare roșu își frânge razele sub coapsa orizontului vărsând sfios o lumină ruginită pe lucruri. 
Deschid fereastra doar pentru o clipă, destul cât să aud cum un alai de greieri își plâng duioasa poveste ascunși sub bolta firelor de iarbă. 
Câteva picături mici de ploaie se scurg ușor din ochii apoși ai cerului ca mai apoi să se spulbere în țărână cât ai clipi. Închid repede geamul pentru că mi se face brusc frig. 
Tare mă tem că cerul pregătește un covor de fulgi un pic mai devreme anul acesta.

PS: de acord cu mine se pune și o pasăre spălăcită care moțăie rece pe-o creangă.