E seară şi e frig.
Pe linia orizontului
soarele se îneacă în propria lumină şi face loc întunericului. Sub o împletire
absurdă de umbre se ghemuieşte o linişte vie pe care o simţi prezentă până şi
în bătaia sângelui.
Încet, încet ne inghite tăcerea. De
nicăieri parcă, o lună mare şi albă apare brusc în văzduhul încremenit. Lumina
ei rece ni se răsfrânge pe chipuri şi brusc mi se face frică. Nu ştiu de ce sau
de cine. Fiori reci mi se urcă pe şira spinării şi trupul meu se chinuie să nu
tremure. Îmi cuprinzi mâinile deja îngheţate cu palmele tale fierbinţi şi un
val de sânge cald îmi inundă obrajii. Mă strângi cu putere lângă tine şi mă
sprijini. Căldura trupului tău e atât de bună! În braţele tale mă cuprinde un
somn inexplicabil ca o lene, pe care o simţi în toate venele.
Lumina lunii moare încet. Se stinge uşor
după câţiva nori obosiţi. E semn că plimbarea noastră s-a sfârşit şi ne grăbim
spre casă. Afară te apasă pustietatea.
.........................................................................................................................................
În camera cu miros de violete te
imbrăţişează căldura şi fără gânduri, cufundaţi într-un cântec fără cuvinte, ne
trântim pe canapea. Îmi cuprinzi buzele cu gura, strivindu-mi-le într-un sărut
fierbinte. Îţi aşezi mâna în părul meu. Mângâierea ta e una neînchipuită,
cerească şi adorm încet, fericită.
