2008

“Te iubesc fără să știu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur și simplu, fără complexități sau mândrie; te iubesc pentru că nu știu altă cale…” – 

Pablo Neruda

Când ne-am cunoscut, eu eram un simplu eu, îmbrăcată în tăcere şi îmi era imposibil să visez. Pe atunci, într-un colţ de cer stăteau îngrămădite câteva răsărituri şi nişte firimituri de aripi, pe care îmi era foarte greu să le întregesc.

În loc de suflet aveam pulbere de zăpadă cu care construiam singurătatea, în lumea din mine. Până când…

De ceva vreme din cerul de deasupra plouă cu îngeri, iar lumea din mine devine un cer aici jos, care se reclădeşte din noi răsărituri. Am împăturat repede nopţile nefireşti cu umbrele lor lichefiate într-o foaie albă şi am aruncat-o prin faldurile perdelelor pe unde luna respira rece, să le îngheţe definitiv.

De atunci în palma timpului cresc zâmbete înfăşurate cu lumini de astre iar eu trăiesc şi azi şi mâine în tine, cu tine până la infinit.

Eu sunt tu

Acasă. Un loc în care timpul se ascunde în cuvinte rostite molcom între două bătăi de inimă. Aici mereu sunt înconjurată de o sumedenie de vise, de șoapte, de gânduri cuminți. Pe unele dintre ele (cum ar fi visele) le ascund în sufletul meu ca un copil. Dar nu pentru că îmi este teamă că le-aș putea pierde sau pentru că sunt egoistă ci doar le păstrez acolo pentru mai multă siguranță. Existența lor îmi luminează și hrănește inima. Și uite așa îmi dau seama că destinul mi-a pregătit zâmbete de încurajare, avalanșe de clipe magice si multă, multă liniște. Printre vise, șoapte și gânduri cuminți. Iubirea… curcubeu de sentimente, suflet împlinit cu bucurii, doruri ce se topesc în clipe de fericire. Pe toate le-am descoperit  într-o seară când cerul s-a spart de fereastra mea și tu mi-ai îmbrățișat ființa. Atunci cu vârful degetelor am pictat pe o pânză invizibilă sunetele din muzica inimii mele.

Înconjurată de o sumedenie de vise, de șoapte, de gânduri cuminți și de o nemărginită pace privesc în sus și mulțumesc lui Dumnezeu că realitatea ia locul viselor iar tu îmi cuibărești mâna în mâna ta, inima în inima ta. Pentru totdeauna. 
Pentru că te iubesc.

E seară şi e altfel

E seară şi e altfel. 
Poate pentru că nu mă aşteptam ca luna să mă ia cu ea şi să mă ducă într-o lume plină cu poveşti. Îşi piteşte razele împregnate cu fiori în părul meu ori poate astă dată pe linia vieţii din palmă şi începe să se rotească după gândul meu. Stele şi şoapte îmi alunecă pe trup împreună cu mâinile tale pline de sentimente călduroase. La fiecare atingere plutesc într-un fel de spirală sculptată din secundele încărcate cu eternitate... 
Abandonată în braţele tale, tatuată cu mirosul parfumului tău şi cu amprenta sărutului pe buze dansăm printre versuri nerostite. E atâta frumuseţe la pieptul tău încât încep în mine să fiarbă patimi. Şi uite cum tolăniţi printre vise, cu inima ascunsă în pieptul celuilalt scuturăm liniştea din noi ca pe un clopoţel şi începe a ninge uşor. 
E seară, e altfel şi corzile stelelor vuiesc a fericire iar eu cu sufletul crescut în pântecul lunii cred că locul meu nu este altundeva decât aici lângă tine şi că tu eşti singurul om care mă poate întregi. 

Miracol

Ninge calm cu fulgi mari, argintii, peste copacii aţipiţi. Oriunde te uiţi vezi fulgi încleştaţi de ramuri, de ferestre, de gene. La un colţ de stradă se răsuceşte ca un fus în delir, un puiuţ de vânt. Vremea asta, moale şi rece te îmbie la visare. Cu ochii mijiţi zăresc luna. S-a oprit din pribegie exact în faţa geamului meu. Brusc, îmi miroase a coji de portocale. Undeva, pe măsuţa de lângă pat, se usucă în voie câteva, într-un şerveţel mototolit.

Închid ochii. Nu mai vreau să văd luna pentru că dogoarea ei albă îmi înţeapă retina. Simţurile mi se înteţesc deodată şi aud vântul cum biciuie zidurile casei şi se risipeşte mai apoi după colţuri. În mintea mea se rostogolesc cuvinte pline de magie. Se aud în depărtare zurgălăi şi glasuri de copii se îngână într-o colindă. Miros de brad se împrăştie pe prispă şi în suflet, iar în cameră aroma de cozonaci îţi umple nările. Globuri rotunde şi roşii îmbrăţişează crengile pomului de iarnă. Mă inundă fericirea şi cu ochii plini de îngeri şi de Dumnezeu încep să cânt:

Am plecat să colindăm

      Domn, Domn să-nălţăm….

Clipe neterminate

Pe un cer bleumarin, nori răscolesc înspumaţi orizontul. Covorul celest e plin de păsări îmbătate de mirosul nopţii şi, ca pentru un spectacol, învaţă să rostogolească vântul pe sub aripi. O adiere cu nuanţe de alb scutură din când în când liniştea, pieptănând crengile copacilor de ultimele frunze. 
Privesc pe fereastra camerei cum se preling răcori de umbre, care marchează din loc în loc sticla cu fantezii de gheaţă. Sub trupul veştejit al vremii, luna prinsă de un colţ de cer naşte o lumină transparentă. Un timp bolnav parcă de nepăsare îmbrăţişează pământul, tot mai flămând de frig şi întunecime.