Mărţişor

În odaia noastră miroase a primăvară şi toate lucrurile sunt pline de tine. Aşezată pe patul nestrâns  însemn strângerea timpului, aşezând pe o foaie de hârtie o stea, sub o ploaie de cuvinte şi… zâmbetul tău. O mulţime de gânduri îmi inundă mintea şi scriu cu litere tăcute: câtă frumuseţe în poezia noastră şi câte stele, râsete şi şoapte ne dau fiori!

            Deodată o căldură ca un freamăt mi se aşează pe obraz, împreună cu sărutul tău. Printre suspine şi tandre îmbrăţişări, reuşesc să şoptesc:

Te iubesc tare demult!

Puls

Printre copacii goi şi subţiri stau tolănite câteva raze ca nişte lungi tăceri. În aerul gri şi umed, umbrele se contopesc cu seninul într-un răsărit. Totul pare potrivit de frumos şi simţi cum pământul se mişcă spre lumină către o nouă zi. 

Peste tot pluteşte veşnicia asemeni unui vânt călduţ care stăpâneşte domol lucrurile. Pe străzile somnoroase începe agitaţia pe lângă aceleaşi clădiri, cafenele şi parcuri. Cu primul pas făcut afară începe realitatea. Dincolo de orice, încerci să înţelegi tăcerea lucrurilor ca un fel de continuitate. 

Uite aşa mai începe o zi cu ore, gânduri, aşteptări, vise viitoare... la nesfârşit. 

Albe ore

E iarnă şi e frig.

Pe albe ore rătăceşte ninsoarea,

asemenea valului unei şoapte reci.

Fulgii cad aproape perpendicular,

într-o linişte tristă,

precum lacrimile de căinţă.

În depărtare răcneşte

un clopot, a plâns.

Dezolant.

Totul doarme: parcul, strada, aleile.

Din spatele unui nor răzbat

câteva umbre galben-cenuşii,

pe sub perdeaua amurgului.

Pe caldarâm se aştern tăceri

plumburii şi fulgi de zăpadă.

Bucăţi de gând

Sub cerul pustiu de stele, un vânt moale luneca liniştit în noapte. Pe străzile goale se răsfirau plictisite câteva frunze uscate ca nişte mărgele dintr-un şirag. Undeva în apropiere, printre arborii solitari şi subţiri o pasăre încerca să spună ceva.

Se făcuse frig şi ploua încet. Priveam printre gene ploaia măruntă ce cobora-n geam desenând în sus şi în jos poteci pe sticla geamului uşor aburit. În amorţeala serii nori plumburii veneau valuri pe cerul care se confunda cu pământul la orizont.

Am tras grăbită storul la fereastră şi-am zăvorât afară noaptea necunoscută. În camera luminată de o lampă verde era linişte. O linişte caldă, plină de emoţii într-o noapte surprinzătoare şi… tu. Inocent şi atât de pur ţi-ai pus degetele în dreptul gurii ca pentru o sărutare şi apoi mi-ai cuprins obrajii cu palmele. Peste noi plutea împăcare, iubire, cuvinte şi parfum de flori.

Şi orice s-ar întâmpla…  

Magie

Îmi imaginez… 

“Fulgi mii, cu raze de lună în spinare, alergând de ici-colo dezorientaţi, ca şi cum n-ar vrea să se aşeze nicăieri. Cine ştie de ce? Poate de teamă să nu li se sfârşească prea repede călătoria. În aer, o tăcere dureroasă dar caldă îţi inundă urechile şi face ca sufletul să treacă prin toate culorile curcubeului. La fereastră, un clar de lună inundă noaptea rece şi de grinzile cerului atârnă zgribulite, stele…

Doi fluturi bezmetici tremură în lumina unei lămpi aşezate pe noptiera din odaie, iar aripile lor zăngăne glacial.”

Şi îmi imaginez cum

„Ziduri de flori

cad peste noi,

pe umerii goi,

de nouri şi ploi.”