Stele care tac

Dincolo de orice iluzie și vis închid în mine toate stelele fără de cer. Le creionez undeva în partea stângă, să-mi fie aproape de inimă. Le îmbrac în miros de primăvară și le colorez pe toate în albastru ca să creadă că cerul lor sunt eu. Dar oare ce pot să fac cu stele care tac…?

Privesc în interiorul meu… m-am obișnuit deja cu muțenia din el, așa că încep să scriu. Asta fac mai bine, pentru că, mi-e sufletul un născocitor de vorbe nerostite și armonii infinite. Oare de neînțeles?

Ca într-o vedenie fantomatică câteva litere blânde se înlănțuiesc construind o lume. Lumea mea.

Așa că, sub pleoapa unei pagini cuvintele își caută adăpost, iar pagina albă nu le refuză azilul.

Miroase a foc de flori pe-afară. Privesc fereastra, norii își revendică orizontul iar asfințitul își scrie testamentul în zare. O fărâmă de lumină de pe obrazul cerului se prelinge liniștită pe ochii de lemn ai copacilor înroșindu-i. Într-o strălucire calmă și distinsă luna curge pe încheieturile străzilor ca un veritabil liant.

Îmi înfășor zâmbetul în ultimele raze crude și mi le așez în dreptul inimii.

Tic-tac, tic-tac, secundele sapă aprig în adâncul timpului, fără de ceas.