“Aşa cum apusul de soare lasă să întrezărim puţin din paradis,
tu mi-ai schimbat suferinţa în extaz suprem.” (Rabindranath Tagore)
Seară.
Sub pleoapele
amurgului un fior îmi pătrunde în carne şi se ascunde în mine. Mă ghemuiesc in
braţele tale ca un copil. Îmi lipesc uşor urechea de inima ta şi un zgomot
plăcut, zămislit parcă de-un zbor interior îmi curge spre tâmple. Îţi acopăr
obrajii cu palmele iar tu îmi acoperi ochii cu buzele şi simt cum mi se curăţă
sufletul.
Mâinile mele prea
pline de viaţă îţi îmbracă trupul cu fiori calzi. Şi linişte. O linişte plăpândă
din care cresc aripi ca nişte fire subţiri ce ne leagă de cer. Un cer infinit
care nu ştie de timp şi-n care sosesc stele mereu pline de înviere.