Slove rostogolite

Același anotimp rătăcitor și sumbru.

Îi recunosc semnele care mă împresoară ca o haită de

animale flămânde...

Frunze cu trupuri uscate care aleargă pe cărarea timpului,

un vânt slobod ce alungă zilele blânde înspre uitare

și două păsări aidoma care poartă pe aripi, ca o

umbră prelungă și stranie, un fir roșu de lumină.

Sub brațele jilave ale copacilor bătrâni

se zbate un greier întârziat, sub o floare stacojie...

Ceața încă nu și-a ridicat mantaua.

Doar amurgul țopăie deasupra orizontului, ca un foc licărind.

În noaptea senină, o lună cu obrazul rece, spongios,

așteaptă răsărirea cu divina-i indiferență...

pe urmele sale, un puls continuu îi croiește cărare.

Violeta Sandor/drept de autor/25.04.2023

Liniște măruntă

Plouă liniştit, fără mânie,

cu stropi calzi, suprasaturaţi,

dintr-un cer greoi de lacrimi.

Ca într-un vis încărcat cu vedenii,

timpul alunecă printre

moleculele de apă,

modelând Universul cu

o răceală care te strânge...

Din când în când,

printre norii colţuroşi,

lumina scârţâie prelung,

ca un icnet spre pământ.

În tremurul văzduhului

dansează neîntrerupt ploaia,

tatuând obrazul pământului

într-o linişte măruntă.

 

Violeta Sandor/drept de autor

Lumina-i de granit

O pace moale cuprinde treptat orizontul.

În spatele norilor, razele se prăbușesc pe încheieturile zilei

și-o lumină pâcloasă, umedă, se așterne în zare, ca un zid.

Cerul își acoperă ochii cu palme negre și reci,

iar timpul devine o tăcere de plumb peste tot.

Din reziduuri de lumină luna își construiește aureola

și fiecare stea se-așază într-o ordine perfectă,

pe întinderea nopții...

O pală de vânt răscolește un pumn de frunze,

care zac chircite pe trupul umed al pământului.

Cerul începe a se sfărâma în clipe de gheață și e frig.

E iarnă... Lumina-i de granit...

Violeta Sandor/drept de autor

Nocturnă

Nu se aude nimic.

Timpul își ține răsuflarea.

Doar stelele tremură neliniștit

sub geana întunericului.

Acolo unde începe cerul,

păsările au culoarea pietrelor...

Miroase a iarbă arsă

și din freamătul frunzelor

se iscă, parcă, primul vânt.

Undeva pe linia orizontului,

luna își conturează trupul

cu o lumină albastră.

Restul, e tihnă și lacrimi de sfinți.

Violeta Sandor/drept de autor

Emoție

Obloanele cerului s-au deschis puțin,

doar cât să picure câțiva stropi de binecuvântare

peste suflete...

O rază de lună începe a atârna peste lucruri,

ca un ultim respiro al nopții

si peste tot lumina începe să se dilueze

neregulat...

De franjurii întunericului mai stau atârnate

câteva umbre răzlețe, ca niște reverențe triste.

Scrisul umed al lunii se ancorează pe umerii pământului,

ca într-un refugiu.

În cele din urmă, răsăritul vibrează în roșu

cotropind orizontul...

Sub cerul liber miroase de-acum

a flori proaspete, a liniște și împăcare!

Violeta Sandor /drept de autor