Afară e o lumină bolnavă.
De sub
pleoapele reci ale cerului câţiva stropi înfioraţi se strecoară lin
spre
sufletul neadormit al pământului.
Din când în când, păsări stoluri taie calea
vântului şi se destramă,
acoperind crengile obosite de o iarnă indecisă.
Sub cortina
de stele captive undeva, spre o margine de lume,
vremea musteşte a nerăbdare.
Pe
cer, o lună amară şi palidă cară în spate ore pline de ploi.
Timpul pare legat
de rădăcinile unei primăveri timpurii şi oscilează între
a fi sau a nu fi.
În palmele
asfinţitului cineva a început să presare tranşe de umbre.
Ici-colo o perdea
spălăcită de nori grei ameninţă liniştea orizontului.
Până să înceapă furtuna,
sub pleoapele reci ale cerului,
lumina urlă tupilată în gangul unei stele.
