E rece
peste tot. Frunzele moarte ale copacilor colorează încă cerul, în drumul lor
spre asfalt. Pe marginile trotuarelor, franjurii de ferigă adormiți mai tivesc
încă piatra. De mult, greierii nu mai învăluie cu cântecul lor verdele ierbii,
iar pământul începe să se prindă pe alocuri de omăt, ca de o țesătură
lipicioasă. Cerul sprijinit pe un gând alb-cenușiu mai stăruie încă în senin.
În amurg, luna culcată pe ramuri se îngroapă adânc în trupul frunzelor rămase, până spre dimineață.
În amurg, luna culcată pe ramuri se îngroapă adânc în trupul frunzelor rămase, până spre dimineață.
Undeva
spre orizont freamătă vântul, gata-gata să aducă cu el fiori argintii. Mai e
puțin până iarna va îmbrăca pământul cu o mătase rece.
Până atunci,
peste tot miroase a flori uscate.